Nu te mișca / Margaret Mazzantini

Posted on October 23, 2013 by

0


”Nu te mișca” a fost tradusă în 2004 la Polirom de Gabriela Lungu, din italiană. O găsiți în catalogul Polirom împreună cu descrierea, aici.

Am citit, mărturisesc, această carte mai ales pentru poezia din ea. De fapt am vânat poezia cu creionul în mână apoi am transcris-o, am pus toate versurile identificate de mine pe hârtie într-un fel de poem, pentru că aveam nevoie să văd ce iese, era prea evident că aia e poezie, pentru a mă abține. Le-am aranjat foarte puțin, nu le-am modificat, ba mai mult, ”versurile” sunt ”transcrise” în ordinea ”apariției”, ordinea lor din carte. Primul vers care m-a lovit în moalele capului în mijlocul prozei celei mai firești a fost: în mine se află un scaun gol, am găsit apoi și imaginea pentru el, întâmplător. Ca o adevărată obsedată ce mă găsesc.

Transcriu prima dată așa-zisul poem ”adunat” din romanul Nu te mișca, apoi adaug și imaginea:

În mine se află un scaun gol.

Muzica era sub picioarele ei.

Omenirea, fetițo, omenirea care mișună.

Fuge, părți din ea îmi fug dintre mâini.

Jocurile acelea fără copii ne întristează.

Noi suntem programați să ne aparținem

suntem programați să trăim împreună,

să împărțim același bideu.

Eu cred că în vise ne pedepsim

Nu te mișca.

Totul era nemișcat, congelat. Ea singură

se mișca cu încetinitorul.

Prins în blocul meu de piatră, aștept sfârșitul.

Nu-i greu să te gândești la moarte duminică seara.

Stau bine aici jos, te privesc.

Am putea încerca să ne privim în ochi.

A fost un salt în camera circulară a timpului

plină de uși care sunt toate acolo, în cerc,

fără o ordine de intrare, când

irealul se arată și devine posibil.

cu ochii închiși în propria-mi salivă.

Ajută-mă să mă nasc.

Din păcate lui Timoteo i-a fost frică de viață.

Întotdeauna a avut mâinile în ghips în dragoste.

Respir, mai ales respir…

sunt un mizerabil la plimbare prin viață

o pijama care să mă scoată din lume.

Nu fi supărată, așa e viața.

Momente minunate de apropiere și apoi

rafale înghețate de vânt.

Ce oroare, Angela, viața mușcată noaptea.

Este important instrumentul cu care alegi să te omori

înseamnă deja un testament.

Pentru mine așa era dragostea,

orfană și lipită de piele, dragostea nevoii extreme,

când destinului i se face milă de noi și

ne dăruiește un biberon.

– Vrei să bei?

Dar noi eram deja o fotografie.

Așa se terminase: cu o cârpă strânsă între dinți, să nu țipe.

Ți-am zidit veselia. Iartă-mă.

Vom merge înainte și vom muri.

Suntem trupuri care au nevoie, proiectate pe un ecran gol,

trupuri care se repetă.

Viața îmi cădea în cap: voiam să-i spun că de când nu

mai eram împreună îmi făcusem  de două ori electrocardiograma.

Fiecare din noi, Angela, visează ceva care să scoată din țâțâni lumea lui

obișnuită. Dumnezeu nu există! Să sperăm.

Și ea fugise, absorbită de tavan.

Doi alergători bătrâni spre o linie de sosire din țarână.

 

 

Imaginea pentru ”în mine se află un scaun gol”, de Menoevil Photography, The Chair, 2013:

chair