Poveste cu năluci / Ion Vlasiu

Posted on October 24, 2013 by

0


(cea mai luminoasă ”’definire” a povestitorului găsită/citită de mine până acum, de fapt cartea m-a găsit pe mine, cu autograful autorului cu tot; a fost și pictor și sculptor, vezi imaginea de mai jos, semnată de Ion Vlasiu. )

 

http://www.vlasiu.go.ro/

+ altele despre

 

Învii precum Lazăr a înviat…

 

VLASIU”Poveștile se spun cu sufletul. Cresc din apele lui senine sau tulburi, ca o boare caldă. Uneori e ca un aer proaspăt, o adiere de vânt rece, dureroasă. Cresc din suflet și seamănă cu el, cu zvâcnirile lui sau cu liniștea lui. E un joc. O înfiorare între cer și pământ, între om și viață. Un pom care crește hrănit din adâncul în care ceața își crește rădăcinile. O smulgere de aripi, o fâlfâire spre lumină. În jocul acesta sufletul e o oglindă cu două luminișuri. O placă pentru fotografie cu toate fețele sensibile. Și povestitorul nu e decât o mașină. Un aparat purtător de filme negative. (…) Uneori viața trece peste el. Peste imaginile crescute în suflet dintr-o pornire mai lăuntrică, vin altele. Și nu-ți poți apăra sufletul de învălmășeală. Povestea începută își pierde firul și alta nu poate începe. În această ciocnire de imagini, aparatul scârțâie. E o plângere dinăuntru, un vaiet. Povestitorul suferă și așteaptă. Numai timpul vindecă; tăria și credința în poveste. Aștepți. Timpul trece peste tine muced și umed. E o zbatere de pom izbit de vânturi. Uneori crește teama de a nu fi smuls din rădăcini și purtat de văzduh în alte hotare. Atunci, toată străduința depusă a fost zadarnică. Jocul tău rămâne ca un zbor împietrit.  E un joc frânt, și povestitorul, un copil căruia i s-a dărâmat castelul de chibrituri. Dar uneori poți opri vântul. Îl oprești cu palma. Cu mâinile ridicate disperat în aer. Înfiorarea crescută în tine din jocul poveștii crește ca o flacără și arde și arde. Vânturile se potolesc. Învălmășeala se orânduiește. Și te găsești cu picioarele goale, în nisipul încă umed de furtuna care a trecut peste tine. Ochii îți fug departe, în urma valului spumegos care se retrage înghițit de orizonturi, ca un șarpe vânăt. (…) Prin suflet povestitorii umblă desculți și goi. O goliciune de Adam trezit din somnul neființei. E o mare libertate. O libertate de zeu tânăr. (…) Știi că undeva așteaptă povestea începută. O cauți, e undeva și nu te poți îndoi. Dar ți-e frică de întâlnirea cu ea. Poate ești altul. Și ești, neîndoielnic. Ești mai bătrân cu o furtună. Poate povestea nu te mai recunoaște. Poate ți-au crescut degetele, ți s-au îngreunat și nu se mai potrivesc pe mărimea lemnușelor din care ți-ai început castelul. Și simți crescând în inima ta înfiorarea. Dar odată cu asta ai găsit și cheia legendei. În câmpul inimii, un semn. O cărare pe care înaintezi ușurat și plin de gândul făpturii pe care o pierduseși.

Povestitorul apropie timpul în el. Peste ruptura pricinuită de întâmplarea căzută pe capul lui din senin, privirea i se rostogolește neștiutoare și caldă. Ca și când n-ar fi fost o durere. Și povestea reîncepe. Poate încă și mai adevărată. E o bucurie mai mult. Aceea de a te fi putut întoarce la tine. Ce întâlnire de foc! E un vârtej care te-a înghițit în spirala lui păturită cu inele de foc și de fericire cerească.”

 

Fragment din Poveste cu Năluci de Ion Vlasiu, Editura Autorului 1941, București.

 

poveste cu naluci