Anne Sexton (I) / Actrița în propria piesă autobiografică (traducere)

Posted on October 25, 2013 by

0


anne-sexton

Arta ar trebui să fie toporul pentru marea înghețată din noi. – un citat din Kafka foarte des amintit de Anne Sexton.

 

Anne Sexton este una dintre scriitoarele mele preferate. Nu vreau să intru acum în detalii și să explic pe larg de ce (ar trebui să scriu un eseu), dar voi povesti vreo două amănunte. Sexton a fost descrisă de către cea care a scris biografia ei cea mai de succes, și cu cel mai mare răsunet (Diane Wood Middlebrook), astfel: o actriță în propria piesă autobiografică. Sexton însăși recunoaște (și în cadrul ședințelor de terapie înregistrate – bazele cărții lui Middlebrook, dar și în afara lor) că nu simte că are un sine, un Eu. De aceea a trebuit să îl inventeze. Unul dintre motivele pentru care o admir atât de mult pe Sexton este acela că a fost actriță până la capăt, adică s-a construit pe ea cu o luciditate pe care o mai păstra doar când scria poezie. A știut să-și adapteze toate lipsurile și să construiască un sine din ele, un rol sprijinit pe nimic. Ea nefiind altfel în stare nici să meargă până la magazinul din colț să cumpere alimente, trebuind să facă aceeași comandă telefonică în fiecare săptămână pentru a-i fi livrate, dar și pentru acel apel se pregătea cu două ore înainte. Totuși ea a fost în stare ca la una dintre primele sale lecturi să spună publicului înainte de a începe cu poemul Her Kind, că acel poem o descrie pe ea – cei care nu sunt de acord cu cele scrise sau cărora nu le va plăcea sunt liberi ba chiar invitați să plece. Și nu a plecat nimeni!

 sexton 2

Mai jos voi traduce câteva fragmente din biografia Anne Sexton A Biography scrisă de Diane Wood Middlebrook, cu sprijinul fiicei lui Sexton, Linda, precum și cu cel al principalului psiholog al poetei – Dr. Orne. (Vintage Books, 1992)

 

”Nu sunt nimic dacă nu sunt o actriță în afara scenei. De fapt, se ajunge la teribilul adevăr că nu există nicio parte adevărată, reală a mea… E de parcă aș permite continuarea terapiei și m-aș gândi că totul este foarte interesant, atâta vreme cât nu mă atinge cu nimic. Sunt un povestitor, inventez povești, un fel de – nu i se pare ciudat că această ’poveste’ e prea ușoară??? Știu că deseori oamenii spun în cadrul ședințelor tot felul de povești uimitoare despre cum s-au culcat cu părinții lor etc. și sunt pur și simplu ficțiune dar sunt și fantezii din copilărie. Am citit despre asta – și mai știu și că totuși au oricum o anumită validitate – dar – dar – […]

Reacția mea a fost să râd – când am realizat ce minciună ridicolă am spus – adică a fost amuzant să gândesc teoria asta drăguță pentru simptomele mele – jucam rolul unei interesante istorii clinice – ” (pag.62)

”Numai în starea aceea amuzantă de transă pot să mă cred sau să îmi simt sentimentele. … Crezi că sunt poet? fals – altcineva scrie – eu sunt persoana care vinde poezia … Scopurile mele pot fi nerealiste  – dar cum pot găsi limita pentru ceea ce pot face dacă sunt satisfăcută de mediocritate? În domeniul pe care l-am ales, a fi la jumătatea drumului înseamnă a fi nimic. Nu are nici un rost să fii pe jumătate poet. […] Poezia [mea] trebuie să fie atât de bună încât oamenii care ridică din umeri să citească și să nu uite sentimentul ridicatului umerilor lor.

… Este sinele împărțit în două, așa mi se pare mie, adică femeii nebune. Când scrii construiești o nouă realitate și devii întreg. […] E de parcă stai întins pe canapeaua analistului, reinterpretând o teroare privată, iar mintea creativă este analistul care dă tipare și sens pentru ceea ce persoana vede doar ca experiență incoerentă.” (pag. 64)

Sexton, imediat după moartea Sylviei Plath:

”Am început să mă îngrijorez referitor la cum ar trebui să fie înmormântarea ei. Soțul ei se culca cu altcineva: de ce nu s-a întors Sylvia acasă? Apoi mi-am dat seama, ea s-a dus acasă. Am explicat asta preotului ei și nu cred că i-a plăcut foarte mult. Am spus, trebuie să înțelegi că privesc dintr-un punct de vedere bolnav – deși este foarte psihiatric orientat – dar aceasta este explicația mea. De ce nu s-a întors acasă pentru a locui cu mama ei? Păi, deja se întorsese odată [când s-a căsătorit cu Hughes și s-au mutat pentru doi ani în Massachusetts]. Nu putea să o facă iar. Omorându-se, asta a reușit. Nu cred că această parte ar trebui să lipsească de la înmormântarea ei – cred că e un mod important de a muri. ” (pag. 198)

cover