Sylvia Plath / 81 (traducere)

Posted on October 27, 2013 by

0


sylvia-plath

Astăzi Sylvia Plath ar fi împlinit 81 de ani.

Am tradus câteva pasaje din Jurnalul ei, plus poemul Lady Lazarus, ce ocazie mai bună pentru a le posta decât aceasta.

La Mulți Ani, Sylvia! Rest in peace and literature.

Voi începe cu unul dintre pasajele mele descriptive preferate, EVER – în engleză, aşa cum l-a scris Plath, parcă e un cântec ale cărui cuvinte rimează toate între ele cumva, senzaţia aia cum că mai multe fraze au fost scrise în aceeaşi secundă, dintr-o dată. (Din The Journals of Sylvia Plath 1950-1962, faber and faber, pagina 191) — Words revolve in flame …

”aşa că sylvia arde dalii galbene pe altarul ei întunecat către soare şi soarele descreşte până la impotenţă iar lumea cade în iarnă. păsări se contractă în muguri de fulg înghețați pe ramuri sterpe iar plantele cedează omnipotentului îngheţ alb ce păstra toate culorile crud încuiate în inimi hexagonale de gheaţă.  (…)

aşa că, hămesită, mama cosmică priveşte lumea micşorându-se în embrion încă o dată şi pe copiii ei adunaţi adormind înapoi în negru, îngrămădindu-se în bulbi şi păstăi, palidă şi distantă ca boabele de mazăre împachetate în deplina ei iubire de lapte ce îngheaţă de-a lungul cerului într-un crucifix de stele.  (…)”

To Remember: ‘Poetry, I feel,’ said Sylvia Plath in a radio interview in 1962, the year before her suicide, ‘is a tyrannical discipline. You’ve got to go so far so fast in such a small space, you’ve got to burn away all the peripherals.’

Alte câteva fragmente din jurnal:

Jurnal [1]:

1. A anihila lumea prin anihilarea sinelui este culmea iluzorie a egoismului disperat. Ieșirea simplă din micile fundături de cărămidă pe care toți le zgâriem cu unghiile. (…) Cum să mă justific pe mine, îndrăzneața, curajoasa mea credință umanitară? Lumea mea cade, se năruie, centrul nu mai ține, nu există nicio forță integratoare, doar frica goală, impulsul către auto-conservare. Mi-e frică. Nu sunt solidă, sunt goală pe dinăuntru. Simt în spatele ochilor mei o cavernă inertă, paralizată, o groapă din iad, un nimic imitator. Nu am gândit, nu am scris nu am suferit niciodată. Vreau să mă sinucid ca să scap de responsabilitate, să mă târăsc abject înapoi în pântec. Nu știu cine sunt, unde merg – și eu sunt cea care trebuie să decidă răspunsurile la aceste întrebări hidoase. Tânjesc după o nobilă scăpare de la libertate – sunt slabă, obosită, revoltată împotriva puternicei, constructivei credințe umanitare care presupune un intelect sănătos, activ, și voință. Nu am unde să merg. (…) mi-e teamă că boala care-mi mănâncă gropile trupului cu o impersonalitate nemiloasă se va sparge în inflamații evidente și negi , urlând: Trădătoareo, păcătoaso, impostoare. (…) De ce s-a sinucis Virginia Woolf? Sau Sara Teasdale – sau alte femei geniale – nevrotice? A fost scrisul lor sublimare (oh, cuvânt oribil) a dorințelor adânci, de bază? Măcar de-aș ști. De aș ști cât de sus îmi pot stabili țelurile, cerințele mele de viață! (…) Măștile sunt la ordinea zilei – dar măcar pot cultiva iluzia că sunt veselă, liniștită, nu goală, nu înfricoșată.[2]

2. Dorința colosală de a evada, de a mă retrage, să nu vorbesc cu nimeni. (…) Dorința perversă de a mă retrage în nepăsare. Nu sunt capabilă să iubesc sau să simt acum: auto-induse. [3]

3. Nu este acum momentul să îți pierzi apetitul, să te simți goală și geloasă pe toți pentru că s-au născut în ei înșiși și nu înăuntrul tău. [4]

4. Mă anesteziez iar și pretind că nu e nimic acolo. (…) Nu sunt pregătită pentru nimic altceva. Sunt deja moartă. [5]

5. Cum pot să încetez a mă mai teme de ceilalți oameni? Cum pot să știu cine sunt?  De ce acest sentiment de oroare venind peste mine? Frică? (…) De ce trebuie să mă pedepsesc sau să mă salvez, pretinzând că sunt proastă și nu pot să simt?


[1] The Journals of Sylvia Plath 1950 – 1962,  Edited By Karen V. Kukil, Faber and Faber, 2000

[2] pag 149-151

[3] p. 187

[4] p. 543

[5] p 517

………………….

&   Lady Lazarus

(a se citi ascultând în același timp poemul în lectura Sylviei, vezi jos)

Am făcut-o iar.

Odată la zece ani

Reușesc –

 

Un fel de miracol mobil, pielea mea

Strălucitoare ca lampa unui nazist,

Piciorul meu drept

 

Un prespapier,

Fața mea fără trăsături, fin

Giulgiu evreiesc.

 

Cojește șervetul

O dușmanul meu.

Înspăimânt? –

 

(în lectură Sylvia adăuga și:  Da, da, Herr Profesor, sunt eu.)

 

Nasul, cearcănele, setul complet de dinți?

Respirația acră

Va dispărea până mâine.

 

Curând, curând carnea

Grota mormântului mâncată va fi

Acasă pe mine

 

Iar eu o femeie zâmbitoare.

Am doar 30.

Și ca pisica de 9 ori de murit.

 

Ăsta-i Numărul Trei.

Ce mizerie

Să anihilezi fiecare deceniu.

 

Ce milioane de legături.

Mulțimea crocantă ronțăitoare de alune

Înghiontindu-se să-i vadă

 

Desfășându-mă de la mână la picior —

Marele strip tease.

Domnilor, doamnelor

 

Sunt mâinile mele

Genunchii mei.

Oi fi doar piele și os,

 

(în lectura Sylviei adăuga și Oi fi japoneză)

 

Totuși sunt aceeași, identică femeie.

Prima dată când s-a întâmplat aveam 10 ani.

A fost un accident.

 

A doua oară am vrut

Să dureze și să nu mă mai întorc deloc.

Am căzut închisă

 

Ca o scoică.

Au trebuit să strige să tot strige

Și să culeagă de pe mine viermii ca perlele lipicioase.

 

A muri

Este o artă, ca orice altceva.

Eu o fac excepțional de bine.

 

O fac ca să se simtă iadul.

O fac să fie real.

Poți spune că am o vocație.

 

E la fel de ușor să o faci într-o celulă.

La fel de ușor să o faci și să stai locului.

Este teatrala

 

Revenire la lumina zilei

În același loc, aceeași față, aceeași brută

Amuzat strigăt:

 

Miracol!

K.O.

Există un preț

 

Pentru îngrijirea rănilor mele, un preț

Pentru ascultarea inimii —

Chiar funcționează.

 

Și e un preț, un preț foarte mare

Pentru un cuvânt, o atingere

Sau o picătură de sânge

 

Sau un fir de păr sau o bucată din haina mea.

Deci, deci, Herr Doktor.

Deci, Herr Inamic.

 

Sunt opera ta,

Eu sunt tot ce ai mai valoros,

Plodul din aur pur

 

Care se topește într-o chiuitură ascuțită.

Mă întorc și ard.

Nu crede că-ți subestimez marea îngrijorare.

 

Cenușă, cenușă —

Lovești și stârnești.

Carne, os, nu e nimic acolo —

 

O prăjitură de săpun,

O verighetă,

O umplutură de aur.

 

Herr Dumnezeu, Herr Lucifer

Păzește-te

Ai grijă.

 

Afară din cenușă

Mă ridic cu părul meu roșu

Și mănânc bărbații ca pe aer.

 

Bonus:

LADY LAZARUS. In a reading prepared for BBC radio, Sylvia Plath introduced this poem: ‘The
speaker is a woman who has the great and terrible gift of being reborn. The only
trouble is, she has to die first. She is the Phoenix, the libertarian spirit, what you will.
She is also just a good, plain, very resourceful woman.’

Despre Daddy spune că este un poem despre o fetiță al cărei tată a murit pe când îl credea Dumnezeu.

PS: „lampa nazistului” face referire la zvonurile cum că naziștii își făceau lămpi din pieile evreilor.

(din The Collected Poems, editată de Ted Hughes)

Din toate aceste motive o iubim noi pe Sylvia Plath. Danke, Sylvia.