André Malraux, Condiția Umană / ‘biserica separaților’

Posted on October 30, 2013 by

0


muzeul imaginar

Condiția umană va rămâne mereu una dintre cărțile mele preferate. Aici am citit pentru prima dată, de exemplu, că unii oameni se pot pierde doar pentru că nu și-au găsit viciul potrivit, că fiecare om este într-un fel predestinat unui viciu care l-ar putea salva, că majoritatea se înșală și nu pot trăi tocmai pentru că nu și-au găsit viciul. Asta spune Gisors, opiomanul înțelept. Îl iubesc pe Katov care a preferat să ardă, dăruindu-și cianura, la fel cum îl iubesc și pe bufonul Clappique care se învârte cu grație prin viață, ascunzându-se de el însuși. Sau pe Cen, care ”e în stare să învingă, dar nu și să trăiască”. S-a spus despre Malraux că scrie o literatură a admirației față de erou, și este probabil adevărat, fiindcă eroii lui sunt tragici, patetici, mai reali uneori decât cititorul, dar niciodată urâți sau urâțiți, tot ce e rău în ei este prezentat drept trăsături marginale, tragismul (lucidității?) lor și dorința de a mânca idealuri imposibile pe pâine albă – părerea mea e că asta îi definește. Are și Malraux dreptate, la o adică, de ce să scrie despre oameni urâți? Există oameni urâți sau doar oameni ignoranți (mai ales ignoranți referitor la propria ignoranță)?

Voi transcrie câteva dintre citatele mele preferate, cele la care mă întorc atunci când mi-e dor de o porție de condiție cât mai umană:

Cen….

”Nu exista decât tăcerea și o beție copleșitoare în care se prăbușea, despărțit de lumea celor vii, agățat de arma sa. (…) Nu frica îl stăpânea, ci un sentiment de groază atotputernică și solemnă pe care n-o mai întâlnise din copilărie: se afla singur față în față cu moartea, fără oameni împrejurul său, simțindu-se cuprins de o sfârșeală molatică, strivit parcă încetul cu încetul de scârbă și de gustul sângelui. (…) Acolo se aflau milioane de vieți, și toate o respingeau acum pe a sa; dar ce însemnătate avea biata lor condamnare pe lângă moartea ce se retrăgea dintr-însul, care părea că se scurge din trupul său, picătură cu picătură, ca sângele celuilalt? (…) Așadar crima nu schimbă nimic. (…) Crima nu-i lăsase nicio urmă pe față.(…)”

Dintr-o scrisoare a lui Pei, fostul discipol al lui Cen

”O societate se transformă, când elementul ei cel mai dureros – umilirea la sclav, munca la muncitorul modern – devine dintr-o dată o valoare, când nu mai e vorba de a scăpa de această umilire, ci de a aștepta de la ea salvarea, nu de a scăpa de muncă ci de a afla în ea rațiunea de a fi…. Da: fără îndoială, oamenii nu au valoare decât prin ceea ce au transformat.”

Gisors

Poți înșela mult timp viața, dar până la urmă ea ne face totdeauna să redevenim ceea ce trebuie să fim. Orice bătrân e o mărturisire, să nu ne ascundem, și dacă viețile altor moșnegi sunt goale, e pentru că ele erau și înainte așa, dar o ascundeau. Numai că acest lucru nu mai are importanță. Ar trebui ca oamenii că poată ști că nu există o lume reală, că există o lume a contemplării – cu sau fără opiu – unde totul e zadarnic…

May: – Unde se contemplă ce?

Gisors: – Poate că nu altceva decât această deșertăciune… E mult. (…) Nu există demnitate care să nu se întemeieze pe durere. (…) Numai muzica poate sugera moartea. (…) conștiința vieții nu poate fi decât neliniște” (la sfârșit, Gisors este ”eliberat de tot, chiar și de condiția sa de om…”)

”Orice om este nebun, mai gândea el, dar ce altceva e un destin omenesc, dacă nu o viață de eforturi pentru a uni acest nebun cu universul…”

Kio

”murea, ca fiecare dintre acești oameni întinși la pământ, pentru că dăduse un sens vieții lui. Ce preț putea avea o viață pentru care n-ar fi acceptat să moară?”

Clappique

”Nu, oamenii nu existau, pentru că era destul un costum pentru ca să scapi de tine însuți, pentru a apărea cu o altă viață în ochii celorlalți. (…) Trebuie introduse în viață metodele artei, dragul mmeu, nu pentru a face artă, ah! Dumnezeule, nu! ci pentru a scoate mai mult de la viață. Fără vorbă!”

”E o gară. Vom pleca în direcția nicăieri, asta-i…”

(Condiția Umană, Editura Pentru Literatură, 1965)

Cea mai mare absurditate pe care aș putea-o spune despre Malraux poate ar fi că a fost un om de acțiune, un om al istoriei, care știa totuși că oamenii și realitatea de fapt nu există.

Despre și cu Malraux, aș mai zice câte ceva referitor la Muzeul imaginar, click aici pentru o variantă a lui.

Malraux față cu muzeul:

malraux

Bonus, ce scriam eu anul trecut pe vremea asta (o fi ceva cu toamna care mă face să mă gândesc la condiția umană, mna..):

Pe când în cărțile lui Gide am impresia că stau undeva jos privind cum deasupra mea se înalță o arhitectură monumentală, elegantă, aproape solidă deși jumătate schiță, neîncetând niciodată să se dezvolte, să crească în fața ochilor tăi, aproape încadrându-te și pe tine în mișcarea aceea –  la Malraux personajele sunt mai reale decât mine, iau cu asalt totul. Deși realitatea naratorului are nimic mai mult decât soliditatea unor particule de ceață strălucind din când în când într-o dâră de lumină de felinar, particulele de ceață unesc personajele într-un întreg (carne și ceață/ carne din ceață). Însă în cele din urmă ele devin rând pe rând neomenești, de fiecare dată într-un mod aparținând numai lor, martiri, sfinți, nebuni, dependenți de eliberarea din condiția (personală) de a fi om, sau îmbrățișând-o forțați, chiar pentru a se elibera de ea. Obsedați de demnitatea umană sau de moartea aflată mereu în carnea celorlalți. [pesemne mă apucase lirismul]

alte citate:

”Te poți înșela în privința viciului; mulți oameni nu găsesc viciul care le-ar putea salva viața. (…)

Că în orice ființă, și într-a sa în primul rând, sălășluiește un paranoic era sigur de mult timp. (…)

Preferatul meu: Se întâmplă foarte rar ca un om să poată suporta, cum să-i spun oare? condiția sa umană… (…)

Omenirea era deasă și grea; grea de carne, de sânge, de suferință, veșnic pironită de ea însăși, ca tot ce ce sortit morții; dar chiar sângele, chiar carnea, chiar durerea, chiar moartea se destrămau acolo sus, în lumină, ca și muzica în noaptea tăcută; se gândi la cântecele lui Kama, și durerea omenească i se păru că se înalță și se pierde ca un cântec al pământului; asupra liniștii fremătătoare și ascunse într-însul ca și inima, durerea stăpânită își închidea încet brațele-i neomenești.”

Mă gândeam la cum ar arăta o piesă de teatru ce i-ar avea ca singure personaje pe bătrânul Gisors și pe baronul Clappique.  Două registre extreme care să nu știe cum să se adapteze unul la altul, și nici să o dorească.

NEXT: Gide & Sartre! Stay Tuned.

(PS: ”Biserica separaților” —  (sintagmă a cuiva care vorbea de personajele din Condiția Umană) pentru că îi separ pe cei trei autori de restul populației scriitoricești, în mintea mea sunt cazuri mai speciale, eu cred ca fiecare a fost la rândul lui un ‘obsedat de gândire’, un obsedat referitor la a ÎNȚELEGE, obsedat de a-și duce ideile până la capăt, cu aplomb și cu orice preț, de-aia mă înțeleg eu bine cu ei. Iar Jurnalul lui Gide e sfânt (din acest pdv.)! : )