Anne Sexton (II) : The Double Image (traducere)

Posted on November 1, 2013 by

0


 

(Am încercat să traduc The Double Image, hope you like it!)

O Puteți citi în engleză și o puteți asculta în lectura autoarei aici.

Imaginea Dublă

 

1.

Fac 30 în noiembrie.

Tu ești încă mică, al patrulea an.

Stăm privind frunzele galbene devenind ciudate,

plescăind în ploaia de iarnă,

căzând plate și spălate. Și îmi amintesc cel

mai mult cele trei toamne când nu ai locuit aici.

Spuneau că nu te voi lua înapoi vreodată.

Îți voi spune ceea ce nu vei știi cu adevărat niciodată:

toate ipotezele medicale

care mi-au explicat creierul nu vor fi niciodată la fel de adevărate ca

aceste frunze lovite renunțând.

 

Eu, care am ales de două ori

să mă omor, ți-am spus porecla

în acele luni bâzâite când ai venit prima oară;

până când o febră a zornăit

în gâtul tău iar eu mă mișcam ca o pantomimă

deasupra capului tău. Îngeri urâți îmi vorbeau. Vina,

i-am auzit spunând, era a mea. Sporovăiau

ca vrăjitoare verzi în capul meu, lăsând catastrofa

să se scurgă ca un robinet stricat;

de parcă dezastrul mi-a inundat burta și ți-a umplut coșulețul,

o veche datorie, trebuie să presupun.

 

Moartea era mai simplă decât am crezut.

În ziua când viața te-a făcut bine și întreagă

am lăsat vrăjitoarele să-mi ia sufletul vinovat.

M-am prefăcut că sunt moartă

până când oamenii albi au pompat afară otrava,

lăsându-mă fără brațe și decolorată în pălăvrăgeala

cutiilor vorbitoare și a patului electric.

Am râs văzând fierul privat în acel hotel.

Astăzi frunzele galbene

devin ciudate. Întrebi unde se duc. Eu spun azi credea

în sine, altfel cădea.

 

Astăzi, copilașul meu, Joyce,

iubește eul eului tău oriunde locuiește.

Nu există nici un Dumnezeu special la care să apelezi; iar dacă e,

de ce te-am lăsat să crești

în alt loc. Nu îmi cunoșteai vocea

când m-am întors să chem. Toate superlativele

copacului alb și vâscului unui mâine

nu te vor ajuta să cunoști sărbătorile pe care le-ai ratat.

Pe vremea când nu mă iubeam

pe mine însămi, am vizitat plimbările tale îngropate; m-ai ținut de mănușă.

A fost zăpadă nouă după asta.

2.

Mi-au trimis scrisori cu vești

despre tine și coseam mocasini pe care nu-i voi folosi vreodată.

Când am crescut suficient de bine cât să mă tolerez

pe mine, am locuit cu mama. Prea târziu,

prea târziu, să locuiești cu mama ta, spuneau vrăjitoarele.

Dar n-am plecat. Mi-am făcut portretul

în schimb.

 

Pe jumătate înapoi din Bedlam

am venit în casa mamei din Gloucester,

Massachusetts. Și așa am ajuns

să o molipsesc; și așa am pierdut-o.

Nu îți pot ierta sinuciderea, spunea mama.

Și nu a putut niciodată. Mi-a făcut portretul

în schimb.

 

Trăiam ca un oaspete furios,

ca un obiect cârpit pe jumătate, un copil crescut pe dinafară.

Îmi amintesc că mama a făcut tot ce a putut.

M-a în Boston și mi-a schimbat tunsoarea.

Zâmbetul tău e ca al mamei, a spus artistul.

Nu părea să-mi pese. Mi-au făcut portretul

în schimb.

 

Era o biserică acolo unde am crescut

cu dulapurile ei albe în care ne încuiau,

rânduri și rânduri, ca puritanii sau tovarăși de corabie

cântând împreună. Tatăl meu pasa farfuria.

Prea târziu pentru a fi iertată acum, au spus vrăjitoarele.

Nu am fost chiar iertată. Mi-au făcut portretul

în schimb.

 

3.

Toată vara aceea aspersoarele s-au arcuit

deasupra ierbii de lângă mare.

Vorbeam despre secetă

în timp ce câmpul ars

creștea iar dulce. Pentru a ajuta timpul să treacă

am încercat să tund gazonul

iar dimineața mi-am făcut portretul,

ținându-mi zâmbetul pe loc, până a crescut formal.

Odată ți-am trimis o poză cu un iepure

și o carte poștală cu Motif number one,

de parcă ar fi fost normal

să fii mamă și să pleci.

 

Mi-au atârnat portretul în răcoarea

luminii nordice, potrivindu-l cu mine

pentru a mă păstra bine.

Doar mama s-a îmbolnăvit.

Și-a întors fața de la mine de parcă moartea ar fi molipsitoare

de parcă moartea s-ar transfera,

de parcă moartea mea a mâncat dinăuntrul ei.

În august erai două, dar eu îmi cronometram zilele cu îndoială.

Într-un întâi de septembrie s-a uitat la mine

și a zis că i-am dat cancer.

I-au cioplit dealurile dulci afară

și eu tot n-am putut răspunde.

 

4.

În acea iarnă a venit

pe jumătate înapoi

din suita ei sterilă

de doctori, croaziera

cu rău de mare a razelor X,

aritmetica celulelor

razna. Operație incompletă,

brațul gras, prognoza anemică, i-am auzit

spunând.

 

În timpul viscolelor mării

ea și-a făcut

propriul portret.

O peșteră de oglindă

fixată pe zidul sudic;

zâmbet identic, contur potrivit.

Și tu semănai cu mine; neobișnuită

cu fața mea, o purtai. Dar la urma urmelor

erai a mea.

 

Am iernat în Boston,

mireasă fără copii,

nimic dulce de care mă puteam lipsi

cu vrăjitoarele lângă mine.

Mi-era dor de copilăria ta,

am încercat încă o sinucidere,

am încercat hotelul sigilat pentru al doilea an.

De 1 aprilie al păcălelilor tu m-ai păcălit. Am râs

și era bine.

 

5.

M-am externat pentru ultima oară

pe întâi mai;

absolventă a nebuniei,

cu avizul psihologului,

cartea mea completă de rime,

mașina de scris și valizele.

 

Întreaga vară am învățat viața

înapoi în cele șapte camere

ale mele, am vizitat bărcile de lebădă

am servit cocktail-uri cum ar trebui să facă

o soție, am făcut dragoste printre crinoline

 

și bronz de august. Și tu ai venit în fiecare

weekend. Nu, mint.

Veneai rar. Doar mă prefăceam că ești

tu, porcușor mic, fetiță-fluture

cu obraji din bomboane colorate,

neascultător trei, splendidul meu

 

străin. Și a trebuit să învăț

de ce mai degrabă aș muri

în loc să iubesc, de ce inocența ta

rănește și cum adun vină

ca un internist tânăr

simptomele, evidențele lui sigure.

 

În acel octombrie am mers

în Gloucester dealurile roșii

îmi aminteau de haina roșie uscată din blană

de vulpe în care mă jucam când eram copil; încremenită

ca un urs sau un cort,

ca o mare grotă râzând sau o blană roșie de vulpe.

 

Am trecut cu mașina pe lângă crescătoria de pui,

cabana unde vindeau momeală,

am trecut de Pigeon Cove, trecut de Yacht Club, trecut Squall’s

Hill, către casa ce așteaptă

nemișcată în vârful mării,

și două portrete agățate pe ziduri opuse.

 

6.

În lumina nordică, zâmbetul meu e ținut pe loc,

umbra îmi subliniază osul.

Ce puteam visa stând acolo,

eu toată așteptând în ochi, zona

zâmbetului, chipul tânăr,

lațul vulpilor. 

 

În lumină sudică, zâmbetul ei e ținut pe loc,

obrajii ei epuizați ca o orhidee

uscată; oglinda mea batjocoritoare, iubirea mea

catastrofă aruncată, prima mea imagine. Mă țintuiește din acel chip,

acel cap împietrit al morții

care mie mi-a rămas mic.

 

Artistul ne-a prins la cotitură;

noi zâmbeam în căminul de pânză

până să ne alegem bine-știutele căi separate.

Haina roșie din blană de vulpe a fost făcută să ardă.

Putrezesc pe zid, propriul meu

Dorian Gray.

 

Iar aceasta era peștera oglinzii,

femeia dublă care se holbează

la ea însăși, de parcă ar fi pietrificată

în timp – două doamne șezând în scaune întunecate.

Ți-ai pupat bunica

și ea a plâns.

 

7.

Nu te puteam lua înapoi

în afară de weekend-uri. Veneai

de fiecare dată, ținând strâns poza unui iepure

pe care eu ți-am trimis-o. Pentru ultima dată îți despachetez

lucrurile. Ne atingem din obicei.

În prima vizită m-ai întrebat cum mă cheamă.

Acum vei rămâne. Voi uita

cum ne ciocneam în lături între noi ca marionete

pe ață. Nu era la fel ca

dragostea, să lăsăm weekenduri să ne

conțină. Își julești genunchiul. Îmi înveți numele,

tremurând pe trotuar, strigând și plângând.

Îmi spui mamă iar eu îmi amintesc de mama încă o dată,

undeva în marele Boston, murind.

 

Îmi amintesc, te-am numit Joyce

ca să-ți spunem Joy.

Ai venit ca un oaspete ciudat

prima dată, împachetat tot și moale

și străin la sânul meu greu.

Aveam nevoie de tine. Nu voiam un băiat,

doar o fată, un mic șoricel de lapte

de fetiță, deja iubită, deja gălăgioasă în casa

ei înseși. Te-am numit Joy.

Eu, care n-am fost niciodată prea sigură

că sunt fată, aveam nevoie de o altă

viață, o altă imagine să-mi amintească de mine.

Iar asta e cea mai mare vină a mea; nu o puteai vindeca

nici alina. Te-am făcut să mă găsesc.