Iuri Mamleev: Sectanții și sinele monstruos

Posted on December 3, 2013 by

0


Sectanții

Dacă ar fi să-mi descriu mie cartea Sectanții de Iuri Mamleev (Curtea Veche, 2006, tradusă de Mircea Aurel Boiciuc) în doar câteva cuvinte aș spune probabil că e o carte dusă cu pluta în aproape toate direcțiile demente posibile. Încă încerc să mă dumiresc –  cum a putut un om să se gândească la așa ceva. Totul este construit atât de detaliat iar materialul e imaginația cea mai pură împreună cu o strașnică pendulare între două percepții referitoare la concepte în general și metafizică, filosofie în particular: batjocorirea fină a acestora versus partea tragică a acestei batjocoriri – presimțirea că totul, sau măcar o parte din ceea ce se întâmplă în sufletele (atinse de idiotism și de toate bolile mentale pe care încă nici nu le-am inventat!) scindate în zeci de particule de oglindă ale acestor personaje.

Sectanții sunt atinși de Religia ”Eului”. Drumurile care li se arată înainte sunt vaste și diverse: autofagia, negativismul dement, criminalitatea mistică a unui semi-idiot care ucide (numai suflete, niciodată oameni, oamenii nu există!) ca să se împreuneze cu moartea, omul gelos pe sine, ”galino-stârvul” (bătrânul atât de panicat și disperat în fața propriei morți iminente încât după o noapte de nădușeli creștine se transformă – în limitele posibilităților într-o găină vie/om mort), tânărul care refuză într-o asemenea măsură lumea și se separă atât de mult de ea încât nu mai acceptă nici mâncare din exterior și ajunge să-și răzuie bubele pentru a-și face din ele mâncare pe care se supără foc dacă o mănâncă altcineva – tânărul ajunge să se mănânce în final pe sine. Apare și fetița care deși are simțul văzului nu vede nimic, realitatea nu ajunge la ea, apoi bărbatul care și-a retezat epuizat într-o zi cu toporul organele genitale iar apoi așteaptă milă arătând tuturor ”acel loc gol” cu care sperie ocazionalii tâlhari sau criminali de factura lui Fiodor, criminalul pe care învățăm să-l iubim – este fascinat de moarte iar printre principiile sale se numără și acela că se abține de la a-și omorî sora (Klavușa, pentru care lumea nu e niciodată ceea ce văd ceilalți iar oamenii pot fi de exemplu bușteni), oricum el omoară numai oameni speciali, talentați.
Iuri Mamleev s-a născut în 1931 (sau 1932), tatăl său a fost psihiatru și a murit într-un lagăr, Mamleev a fost profesor de matematică, a început să scrie abia pe la 50 de ani, dar și atunci cu frică – frica de KGB, frica de a fi încuiat într-un ospiciu. Citind Sectanții veți înțelege perfect rațiunile acestei frici. În 1975 a emigrat în Statele Unite unde va preda literatura rusă studenților universității Cornell. În 1983 s-a mutat în Franța, Paris. A fost ”acuzat” de conceptualism sau suprarealism, dar părerea mea e că literatura lui se ridică deasupra oricărui șabon, în afară de cazul în care inventăm unul special pentru Mamleev. Igor Smirnov scria despre el: ”Mamleyev was one of the firsts, if not the first, in Russian postmodernism, who reduced to monstrosity the whole world depicted in his prose”.

Avem monstruos, avem obscurantism, avem raționalisme, avem un fel de satanism, avem și umbra lui Dostoievski (care stă rânjind în, dacă-mi aduc bine aminte, cel puțin două dintre camerele personajelor principale, cumințel într-un colț, supervizând…), avem absurd. De fapt în Sectanții avem cam tot ce vrem să găsim, inclusiv pe noi înșine. Să nu-l uităm pe Dumnezeu, da, există și Dumnezeu care e pus în discuție și întors pe toate părțile, un Dumnezeu ca un fir împărțit în 4, iar această activitate pare o obligație a conștiinței în lumea sectantă în care Dumnezeu poate deveni orice, de la o găină sau un pom, până la întreaga lume de dincolo, sau Figura fardată prea des a Morții. Moartea și ”ceea lume” sunt doi dintre pilonii cărții, dacă obsesia pentru moarte nu ar fi existat atunci Fiodor ar fi fost un simplu idiot care n-ar fi avut pesemne altceva de făcut decât să meargă la pescuit zilnic și să găsească acolo metafizici despre Eu care la o adică poate fi și un pește. Padov în altă ordine de idei vrea să fie propriul său Creator, iar dacă nu va putea reuși acest lucru vrea măcar să rupă orice dependență de acesta.

 
Mamleev însuși spune despre această carte (cea mai populară a sa): ‘‘conține coșmarul lumii întregi… fiind creată într-o situație de disperare, când se părea că toate speranțele s-au năruit, inclusiv credința în nemurire, credința în Dumnezeu”. În prefața cărții autorul se declară de acord cu opinia scriitorului american James Mckonkey, și anume – ”Mediul înconjurător investigat de Mamleev și caracteristicile acestui mediu depășesc cu mult suprarealul, de parcă pământul s-ar fi prefăcut în infern fără ca oamenii să-și dea seama că a avut loc o asemenea transformare … Operele sale reprezintă o ilustrare metaforică a dezastrelor noastre spirituale… Comedia acestei cărți se dovedește ucigătoare prin seriozitatea pe care o degajă”. Apoi autorul mărturisește că și pentru el cartea va fi mereu un roman-enigmă, important prin sine însuși.

 
Iată o mostră, Petenka, cel care se răzuie pe sine:
”Față de lume Petenka se dovedea a fi suspicios, ca față de ceva peste măsură de jignitor, mitocănesc, și ar fi fost mai degrabă gata să se lase prefăcut în bucăți, decât să primească ceva esențial de la ea. Tot ce-i mai rămăsese echivala cu domeniul religiosului sau, mai curând, cu sinuciderea existențială. (…) De obicei însă, se străduia să nu observe nimic, stând în sine însuși ca într-un leagăn; până și hrana o percepea doar ca pe ceva rigid și necomestibil venit din întuneric. (…) Atunci a și trecut de la răzuire la nemijlocita autofagie. (…) Într-adevăr, el se cufunda în propria sa prăpastie-leagăn.” (p. 158)

 
Vă lăsăm, dacă nu ați făcut-o deja, să descoperiți și celelalte portrete, fiecare personaj este un excepțional în felul său, avem de-a face cu o galerie de țicniți pe care poate ar fi bine să îi luăm în serios, cine știe, poate și noi suntem în felul nostru doar o adunătură amărâtă de sectanți. Este o carte care merită citită măcar din curiozitatea de a observa câteva dintre limitele imaginației și ale creativității în proză. Poate s-o gândi cineva să facă un film după această carte, ar fi extrem de interesant. Vom încheia cu sfatul lui Padov

”Trebuie să fii satană și șoricel deopotrivă!”

(p.175)