Claudiu Komartin : poate că există un refugiu în frumusețe

Posted on December 13, 2013 by

0


Poemele din volumul Cobalt scris de Claudiu Komartin îmi plac fiindcă într-un fel corespund cu propriile mele ”cestiuni” mentale. Poezia lui Komartin provoacă dependență, dacă ai o anumită structură mentală, asta e clar. Adică eu aș vrea un poem nou de Komartin pe zi! : ) Dacă cumva o să citească asta Cl.K. trebuie să știe că îmi vine să-i scriu din când în când câte un mesaj pe facebook care ar suna în linii mari cam așa: ”hai domnu’ Komartin mai postează și dumneata un poem nou că tot ne-ai obișnuit rău”.

Versurile care-mi apar în creier în cele mai absurde momente random, aparent fără motiv:

”lumi paralele, în care purtăm pălării ciudate/ și suntem fericiți.”

”poate că există un refugiu în frumusețe”  (p. 72)

”Epictet avea dreptate: imaginația e cea care durează cel mai mult” (p. 68)

”Îngeri matoli, sprijinindu-se unul pe altul cu aripile” (p. 85)

”un copil mutilat de tandrețe”

”Cei care aduc pacea vor mesteca cenușă, se vor numi/ fiii nimănui” (p. 77)

aaa, și mai ales: ”se răsese în cap/ făcuse multă liniște” (p. 56)

(etc.)

poeme:

(yoyo)

când

nu
vor
mai
fi
cheltuieli
şi
moartea
va
face
restul

o

vorbim
prin
scânduri
o

ne
s p a r g e m
de
râs

 

Un fragment din ”Poem pentru cei de pe urmă”:

Prea sensibili, poate. Ucigași înăscuți, fără-ndoială.

Aceasta nu este muzică. Asta nu mai e poezie.

Doar o vibrație a lucrurilor când cad în gol,

natura îmbrățișând anomalia genetică, paradisul

experimental, războaiele fără sens și finalitate,

fascinația snuffului, fitnessul, mișcările sacadate ale

bietelor angrenaje amăgite cu nemurirea –

casa noastră e zob,

prin acoperiș urlă moartea, dar

unora le-au mai rămas visul și vorbitul prin somn,

pătura trasă peste cap, speculația fără obiect, gesturile

ridicole de apărare în fața invaziei, rosul unghiilor, nicotina,

antidepresivele și drogurile ce rup,

dinți molfăind moarte, decojind piele și carne moartă,

nervi morți, nervuri retrase în sine,

cedrii Libanului culcați la pământ, câțiva ultimi cretini

blestemând ceea ce dă viață doar pentru a umilii și supune,

fărâma promisă de viitor luminos,

potențialul nelimitat al unei rase îngropate în

produse de larg consum, în hrana manipulată la rece,

și peste toate, fluviile de ură,

cascadele de căcat.

Nu mai rămâne nimic. În fine s-a terminat.

Mutter, ich bin dumm.    (p.76)

În lectura autorului:

(Vreau să te cred când spui)

că va veni cineva
cu un zâmbet perfect
şi cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă ducă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristeţe
seara către abator

(p. 26)

(doar un cântecel pentru autişti)

stele şi dinţi încleştaţi
şi lucrurile pe care nu le poţi salva
decât izbindu-le de-un perete

te-am simţit în mine şi te-am urât

niciodată liber niciodată eliberat
de tine nu plânge
ce rost are să plângi e atâta lumină

am fost acolo am încercat să simt

(doar un cântecel pentru autişti)

şi totul strâns pentru totdeauna în tine
şi totul legat cu funii în tine

ultima promisiune
ultima atingere
ultima dată când mi-ai astupat gura
cu ceva doar al tău

şi apa asta adâncă în care
aş fi vrut să-mi ascund chipul

satârul şters pe furiş

(p. 19)

Mulțumim pentru poezie, Claudiu K.!