Yasushi Inoue ǀ Maestrul de ceai – ceremonia (I)

Posted on December 20, 2013 by

1


Maestrul de ceai scris de Yasushi Inoue este o carte superbă, dacă vrea cineva să facă un prim pas înspre înțelegerea ceremoniei ceaiului sau a spiritului artei japoneze vechi, autentice, cartea aceasta este perfectă.

 

Despre autor, pe site-ul Humanitas:

YASUSHI INOUE (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. A absolvit în 1936 Universitatea Imperială din Kyōto (estetică şi filozofie), cu o teză despre Paul Valéry. Până la sfârşitul războiului a publicat mai mult poezie, deşi a obţinut şi un premiu pentru roman (Premiul Chiba Takeo, în 1936). S-a impus însă ca prozator abia la vârsta de patruzeci şi doi de ani, cu nuvelele Lupta de tauri (Tōgyū) şi Puşca de vânătoare (Ryōjū), pentru cea dintâi primind, în anul 1949, Premiul Akutagawa. Vasta sa operă cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, un mare număr de proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară, scrieri diverse. Pasionat de istoria Japoniei şi a Asiei (în special a Chinei), a călătorit mult în tot acest spaţiu, iar viziunea sa asupra evenimentelor trecute se reflectă în majoritatea operelor lui, un excelent exemplu pentru modul în care cultura japoneză percepe timpul. Douăzeci şi opt dintre prozele sale au fost ecranizate (printre regizori: Kumai Kei şi Inagaki Hiroshi), iar cinci au stat la baza unor seriale de televiziune. În 1964 a fost ales membru al Nihon Geijutsuin (Academia Japoneză de Arte), iar în 1976 a primit Bunka kunshō (Ordinul Meritul Cultural), cea mai înaltă distincţie culturală japoneză. A mai primit Marele Premiu pentru Literatură al Japoniei (în 1982), Premiul Asahi (în 1985, pentru întreaga activitate literară), iar în 1986 a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii Beijing. Din opera sa au fost traduse şi publicate până acum în limba română nuvelele Puşca de vânătoare (Ryōjū) şi Dragostea, şi moartea, şi valurile (Shi to koi to nami to; Humanitas, 2008), romanele Lupul albastru (Aoki ookami; Humanitas, 1999) şi Maestrul de ceai (Honkakubō ibun; Humanitas, 2007) precum şi volumul de povestiri Cupa de cleştar (Humanitas Fiction, 2010).

 

Acum aș vrea să adun aici câteva informații referitoare la ceremonia ceaiului, înainte de a vorbi despre carte.

b

Chanoyu (apă caldă pentru ceai, în japoneză), Sado sau Ocha – ceremonia ceaiului are o foarte frumoasă tradiție. Încă din secolul IV se bea ceai în China, de unde au și fost luate primele semințe în Japonia (618-907) într-o perioadă în care legăturile dintre cele două țări erau foarte bune, armonioase. Cha Ching este o carte scrisă de un preot budist chinez în secolul VIII, vreme în care este documentată prima mențiune despre o ceremonie formală a ceaiului. Tot atunci în Japonia, ceaiul (verde pulbere, numit Matcha = ‘roua prețioasă lichidă’) era consumat mai ales de călugări și preoți (sau nobili) drept medicament. După ce relațiile cu China s-au deteriorat ceaiul a devenit o raritate, aici se pare că își au originea regulile și formalitățile care stau la baza ceremoniei ceaiului.

În 1187 un preot pe nume Myoan Eisai (fondatorul Budismului Zen japonez Rinzai) s-a întors în Japonia după o călătorie în China și a fost primul care a cultivat ceai în scopuri religioase (până atunci fiind cultivat în scop medicinal). Eisai a fost primul care a încurajat măcinarea frunzelor de ceai verde înaintea turnării apei calde și va scrie un tratat despre ceai.

A fost preluat de Samurai datorită faptului că un împărat al epocii Sung (numit Hui Tsung) a încurajat evoluția ceremoniei ceaiului.

O altă etapă a ascensiunii și evoluției ceaiului a fost apariția, un secol mai târziu, a unei noi clase – nobilii nou îmbogățiți care erau extravaganți și organizau petreceri de ceai încercând să ghicească pe rând, ca distracție care este ceaiul veritabil și care este un alt tip de ceai. Se pare că ei își treceau bolul de ceai de la unul la altul, element păstrat până în prezent în Ceremonia Ceaiului unde se folosește unul singur.

Murata Shukou, călugăr budist, a devenit părintele ceremoniei ceaiului după ce și-a petrecut cea mai mare parte a vieții într-o cameră ”a ceaiului” din Nara, lucrând la perfecționarea tehnicii pregătirii ceaiului dar și la simplificarea acesteia într-un veritabil spirit Zen; tot el acorda și lecții de pregătire a ceaiului oricărui om care era interesat.

Sen no Rikyu (1522-1591), Maestrul de Ceai al cărții lui Inoue a perfecționat arta ceaiului în spirit Wabi – a simplicității, ceremonia este o artă și o experiență spirituală care va însemna: puritate, respect, armonie, liniște.

Wabi = principiu estetic al simplității și sobrietății; arta ceaiului bazată pe principiul wabi a fost creată de Sen no Rikyu și se deosebește de arta ceaiului din epoca precedentă, în care luxul era un element important, prin faptul că preferă spații strâmte, aflate în locuri retrase, și reduce la minimum numărul obiectelor folosite în prepararea ceaiului. (din nota Ancăi Focșeneanu la Maestrul de ceai – pag. 199)

Câteva detalii: invitații așteaptă într-o antecameră (cameră de așteptare, machiai) până gazda este pregătită pentru ei, apoi își vor clăti mâinile și gura cu apă dintr-un recipient de piatră, pentru a simboliza purificarea, curățarea de lumesc înaintea pătrunderii în spațiul ceremoniei. Gazda curăță ustensilele cu mare atenție și cu mișcări grațioase și armonioase, după ce bolul de ceai este pregătit gazda i-l oferă invitatului și se înclină, primul invitat admiră recipientul și îl rotește înainte de a bea, după care gazda șterge bolul și îl oferă următorului invitat. Când gazda pregătește al doilea ceai invitații profită de timp pentru a examina și admira cu mare atenție ustensilele folosite, dacă le ating se pare că foloseau o bucată fină de material.

Obiecte – trebuie menționat că în arta ceaiului fiecare obiect folosit într-o ceremonie este considerat o operă de artă în sine, și în plus orice fel de artă era considerată o cale spirituală (chado = calea ceaiului, așa cum e calea poeziei = haiku sau calea sabiei = kendo):

Mizusashi – vas pentru păstrarea apei curate, care se folosește pentru prepararea ceaiului, simbolizează puritatea și este atins doar de către gazdă – maestrul care prepară ceaiul.

Chaire – vas micuț, ca un butoiaș în care se pune pudra de ceai verde;

Un mod de a învăța să respectăm acestea sunt principiile fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu, în patru cuvinte simple: 和敬清寂

  • Armonie (wa 和)
  • Respect (kei 敬)
  • Puritate (sei 精)
  • Liniște, seninătate (jaku 寂)

Armonia trebuie să fie creată între persoane, între obiecte, între persoane și obiecte. Ordinea și dispoziția obiectelor într-un anumit fel creează armonia: ochiul și implicit mintea primesc o senzație liniștitoare de ordine. Fundamentală pentru crearea armoniei este liniștea, ca practică a meditației. Liniștea ajută la concentrarea atenției spre ceea ce se întâmplă.

Respectul are o deosebită importanță: respectul față de o regulă, respectul față de instrumentele ceremoniei, respectul față de celelalte persoane și respectul față de sine.

Puritatea se referă atât la puritatea interioară cât și la curățenia lucrurilor ce ne înconjoară, puritate raportată la starea corporală și spirituală.

Toate aceste trei principii, dacă sunt respectate, duc implicit la Liniște și seninătate.

Maestrul Rikyu se pare că spunea: „Cum sunteți cu obiectele, așa sunteți – mai mult sau mai puțin – cu ceilalți.”

Celelalte ustensile:

Chasen: tel de bambus

Chashaku: linguriță de bambus

Daisu: dulăpior/suport din lemn lăcuit, având forma unei etajere pe două nivele pe care se pun ustensilele înainte de prepararea ceaiului.

Hanaire: vas pentru aranjamentele florale specifice artei ceaiului

Shōmen: punct al părții externe a chawan (cană-ceașcă) de exemplu o pată la marginea cănii, ce ajută la orientarea cănii când este oferită invitatului sau când este ținută în mână

Tatami: rogojină ce constituie pardoseala

Tokonoma: alcov din camera de ceai unde se expune un rulou / sul cu o pictură sau ideograme caligrafiate și un vas cu un aranjament floral specific artei ceaiului. Tokonoma este numit locul frumuseții.

Tomobako: cutie de lemn în care gazda își păstrează instrumentele.

Citat pe wikipedia:

„Cine studiază Ceremonia ceaiului învață a aranja obiectele, a înțelege ritmul și pauzele, a aprecia gesturile si a transpune toate acestea în viața de zi cu zi. Tot ceea ce se poate realiza printr-o simplă acțiune de oferire și primire a unei căni de ceai are un singur scop: acela de a se ajunge la liniștea sufletească în strânsă comuniune cu aproapele nostru… Aceasta este semnificația căii ceaiului. O cană de ceai poate, într-adevăr, să propage pacea: liniștea astfel dobândită poate fi împărtășită devenind fundalul unui mod de a trăi…”

Din The Book of Tea, de Kakuzo Okakura: (!)

At the magic touch of the beautiful the secret chords of our being are awakened, we vibrate and thrill in response to its call. Mind speaks to mind. We listen to the unspoken, we gaze upon the unseen. The master calls forth notes we know not of. Memories long forgotten all come back to us with a new significance. Hopes stifled by fear, yearnings that we dare not recognise, stand forth in new glory. Our mind is the canvas on which the artists lay their colour; their pigments are our emotions; their chiaroscuro the light of joy, the shadow of sadness. The masterpiece is of ourselves, as we are of the masterpiece.

The sympathetic communion of minds necessary for art appreciation must be based on mutual concession. The spectator must cultivate the proper attitude for receiving the message, as the artist must know how to impart it. The tea-master, Kobori-Enshiu, himself a daimyo, has left to us these memorable words: “Approach a great painting as thou wouldst approach a great prince.” In order to understand a masterpiece, you must lay yourself low before it and await with bated breath its least utterance. An eminent Sung critic once made a charming confession. Said he: “In my young days I praised the master whose pictures I liked, but as my judgement matured I praised myself for liking what the masters had chosen to have me like.” It is to be deplored that so few of us really take pains to study the moods of the masters. In our stubborn ignorance we refuse to render them this simple courtesy, and thus often miss the rich repast of beauty spread before our very eyes. A master has always something to offer, while we go hungry solely because of our own lack of appreciation.

To the sympathetic a masterpiece becomes a living reality towards which we feel drawn in bonds of comradeship. The masters are immortal, for their loves and fears live in us over and over again. It is rather the soul than the hand, the man than the technique, which appeals to us,–the more human the call the deeper is our response. It is because of this secret understanding between the master and ourselves that in poetry or romance we suffer and rejoice with the hero and heroine. Chikamatsu, our Japanese Shakespeare, has laid down as one of the first principles of dramatic composition the importance of taking the audience into the confidence of the author. Several of his pupils submitted plays for his approval, but only one of the pieces appealed to him. It was a play somewhat resembling the Comedy of Errors, in which twin brethren suffer through mistaken identity. “This,” said Chikamatsu, “has the proper spirit of the drama, for it takes the audience into consideration. The public is permitted to know more than the actors. It knows where the mistake lies, and pities the poor figures on the board who innocently rush to their fate.”

Și toate acestea sunt decât o parte infimă din tot ceea ce e fascinant în ceremonia ceaiului. Cred că cel mai important este faptul că orice artă era considerată o cale spirituală, iar maestrul de ceai în special era, în spirit japonez, cel care devenea el însuși împreună cu viața sa, o capodoperă și un exemplu spiritual, dar nu într-un sens religios – ci într-unul estetic. Faptul că fiecare gest avea încărcătură estetică, umană, religioasă artistică în cel mai pur sens.

Am impresia că de fapt nu am spus mai nimic despre Ceremonia ceaiului, de aceea voi reveni cu impresii mai personale. Deocamdată mâine voi scrie despre Maestrul de Ceai de Yasushi Inoue, acest post este un fel de cuvânt înainte necesar în primul rând pentru mine.

 

Surse pe care le puteți consulta mai departe:

1.

2.

3.

4.

5.

 

 

Posted in: ART, Literatură, Poezie, Roman