Yasushi Inoue / Maestrul de ceai – calea ceaiului (II)

Posted on December 22, 2013 by

0


b1

Poate că și Yamanoue Soji-sama și Furuta Oribe-sama, la fel ca Maestrul, atunci când li s-a cerut să-și ia viața, au înțeles pentru prima dată că au ceva de preț ca maeștri ai artei ceaiului, și nu s-au mai gândit să încerce să scape, ci doar au preparat ceai în tăcere. (p.187)

 

Cartea ”Maestrul de ceai” scrisă de Yasushi Inoue a fost publicată la Humanitas în anul 2007, fiind tradusă de Anca Focșeneanu.

 

Maestrul de ceai, sau Testamentul lui Honkakubo este o carte care surprinde mai ales prin stilul care este aproape o stare de meditație, modul în care trebuie înțeles, din punctul meu de vedere, spiritul artei japoneze autentice. Arta japoneză vorbește despre idealuri, despre concepte precum hiekareta (idealul artei ceaiului de a căuta frumusețea în ceea ce este înghețat și veștejit), despre principiul Wabi, despre legătura morții cu timpul, despre legăturile secrete dintre lucruri (Maestrul Rikyu care spunea că modul în care ne comportăm cu lucrurile arată în linii mari cum ne comportăm cu oamenii), legătura a orice cu natura, legătura crăpăturii dintr-un vas antic chinezesc cu ceea ce se petrece în prezent cu un om care merge pe calea ceaiului, legătura dintre gesturile pe care nici nu ne dăm seama că le facem. Arta japoneză este una a subtilității și a meditației, a faptului că omul este transformat de arta sa, omul trăiește și uneori (mai ales maeștri cei aleși care și-au văzut destinul abia după ce și l-au ales) moare prin sinucidere ritualică pentru arta sa, sau dacă nu pentru aceasta atunci pentru a o înțelege până la capăt. Arta japoneză mai vorbește și despre onoare, despre respectul aproape transformat în ritual al oamenilor pentru oameni care de la un punct sunt mai puțin oameni cât arta pe care și-au ales-o. Arta este o Cale, nu o religie, mai mult decât religia, mai mult decât credința, mai aproape de divinitate. Și în sfârșit, arta japoneză este una a delicateții, însă de partea cealaltă a acesteia stă transformarea reală a umanului în ceva mai mult, maeștri se transformă în principii iar viețile lor devin umbre luminoase peste care deși se așterne timpul, rămân ca să încălzească și să călăuzească lumea prin poveștile și frumusețea vieților lor. Fiindcă arta japoneză ne arată cum omul se poate transforma în Frumusețe încă din această lume, așa cum unii călugări ar pătrunde într-o Nirvana personală pentru a se confunda cu pacea, liniștea, frumusețea, calmul, respectul, lumina sau înflorirea copacilor.

 

Maestrul de ceai” este un roman liniștit, simplu și plin de pace, luminos și împăcat ca un Haiku. Există o curățenie a sentimentelor calde și pure chiar și când sunt urâțite de fapte exterioare, deși în carte nu există nimic urât, doar o frumusețe mocnită, stăpânită, o frumusețe cum-se-cuvine atunci când probabil frumusețea este chiar subiectul unui roman.

 – Acest cuvânt, wabisukijoju, înseamnă că pe parcursul a douăzeci și patru de ore, fie că ești treaz, fie că dormi, trebuie să ai mereu în minte spiritul artei ceaiului. Celălalt, chanuyukan’yo , înseamnă că și a prepara ceai este important. Asta cred că înseamnă. Al doilea îl poți respecta mai ușor, dar primul pot spune că este extrem de dificil de respectat. Nu există legământ făcut cu tine însuți mai înfricoșător decât acesta, dar maestrul Rikyu și l-a pus în minte și, zi de zi, timp de douăzeci și patru de ore, nu l-a încălcat nicio clipă. Nu l-a încălcat nici în ultima clipă când și-a luat viața. (p.24)

– La reuniunile de ceai ale Maestrului Rikyu era vorba de a învinge fără arme. Dar asta nu însemna că puteai învinge prin străduința de a te cultiva și instrui. Însemna să învingi fără această instruire. Adică era vorba de izbânda ”omenescului” din noi. (p.26)

Despre arta ceaiului care este una a admirației și a meditației:

În arta ceaiului nu există învățături vechi scrise. Arta ceaiului se deprinde prin admirarea îndelungată a ustensilelor vechi chinezești, prin întâlnirea cu practicanți mai pricepuți, prin meditație și prin voința de a prepara ceai de dimineața până seara. Reflecția și meditația sunt foarte importante.  (p.56)

Două paragrafe de o frumusețe calmă, stăpânită și plină de înțelepciune, primul vorbește despre dependența artei ceaiului de natură și anotimp:

Primăvara și iarna trebuie preparat ceaiul la prânz și seara, având în minte zăpada. Vara și toamna ceaiul se prepară până pe înserat, dar în nopțile cu lună se prepară până târziu în noapte, în singurătate.

De la cincisprezece la treizeci de ani lași totul în seama Maestrului. De la treizeci la patruzeci de ani începi să te descoperi. Între patruzeci și cincizeci de ani, timp de zece ani, te depărtezi total de Maestru. Îți creezi propriul stil și ajungi să fii cunoscut. Reîmprospătezi spiritul artei ceaiului. Între cincizeci și șaizeci de ani te întorci la Maestru. Iei ca exemplu acțiunile celor vestiți. La șaptezeci de ani ajungi să dobândești stilul de acum al lui Sen no Rikyu și pe toți ceilalți îi lași deoparte.  (p.63)

La început trebuie să respecți întocmai învățătura maestrului. Apoi trebuie să te îndepărtezi de el un timp. E necesară o vreme în care, dacă Maestrul se află la Răsărit, tu trebuie să fii la Apus. Dacă nu faci asta nu poți să te găsești pe tine însuți. Și după ce ai făcut asta te întorci la învățătura maestrului. (p.70)

Honkakubo, cel care purta dialoguri frecvente cu Maestrul deși acesta murise de zeci de ani:

Pentru că nu mi-am pregătit un răspuns, nu pot purta un dialog nici măcar cu mine însumi. (p.119)

Importanța ustensilelor, care sunt mai bune decât oamenii pentru că nu au suflet și deci nu sunt supuse schimbării, ele sunt adevăratele ființe perfecte, nu oamenii:

Ustensilele de ceai sunt ceva minunat, fiindcă nu se schimbă. Iubitori artei ceaiului, pentru că au suflet, se schimbă. Față de aceștia ustensilele sunt minunate. Nu se schimbă niciodată. Poți să te bazezi pe ele. Totuși și ustensilele depind de cei care le posedă. Sunt multe ustensile care suferă pentru că au ajuns în posesia unor oameni de nimic.

Maestrul Rikyu, care a murit prin sinucidere ritualică la ordinul lui Hideyoshi, deși el i-a apoi spus că nu trebuie să-l ia în serios. Rikyu a preferat să moară spunând că abia după ce a primit ordinul de a muri s-a trezit dintr-o iluzie, și abia atunci a înțeles adevăratul spirit al artei ceaiului. De aceea cineva spune că a făcut din arta ceaiului o artă pentru care merită să-ți dai viața.

Dacă ai fost martorul morții atâtor samurai, nu e posibil să ai parte de o moarte pașnică.

Rikyu:

Am încercat să creez un spațiu mic în această lume care să nu aibă legătură cu bogăția, cu puterea și modul de a gândi și de a viețui al acestei lumi. Dacă aș fi rămas singur în acel spațiu, încă ar fi fost bine. Dar am dorit să aduc acolo foarte mulți oameni. Am făcut o greșeală. (…) Camera de ceai de la Myokian era castelul meu, ca maestru al artei ceaiului. E un castel fără supuși, unde doar eu singur și mă lupt cu lumea. (…) Lumea artei ceaiului în spirit wabi! Câtă vreme a fost pentru mine o lume încătușată! Dar câtă vreme a trebuit să o apăr cu prețul vieții mele, într-o clipă s-a transformat într-o lume vie, și în plus liberă.

Maestrul Joo spunea că drumul către adevărata poezie renga este înghețat și pustiu, și că adevărata cale a ceaiului trebuie să fie tot așa. (p.176-177)

b2

– Dar unde duce acel drum?

– Nu are capăt. Dar, când va veni o vreme fără lupte, nu va mai folosi nimănui. Pentru că este drumul meu, e mai bine să dispară odată cu mine. (p.180)

 

Este o carte care vorbește despre un moment al istoriei umane când arta încă era sinonimă cu frumusețea în toate aspectele de care este omul capabil, iar cel care oficia arta era încă un fel de preot care credea cu sfințenie în calea sa, până când se confunda cu ea. Am învățat din această carte de exemplu că moartea înseamnă în spirit japonez, doar că timpul se așterne peste tine, iar acesta este cel mai frumos și mai natural lucru din lume. Am mai învățat multe despre echilibru, întreaga carte ține cititorul într-un echilibru calm dar tensionat de parcă autorul ar fi scris-o în timp ce măcar metaforic pășea atent pe o sârmă deasupra unei lumi pastel pictată de Gyokukan, ale cărui picturi sunt importante mai ales pentru hârtia precară pe care a ales să picteze, picturi valoroase pentru frumusețea cu care pictorul a vrut ca ele să se degradeze. Un roman ca o meditație, în cel mai propriu, fizic sens posibil, dar și un roman care pare că ne spune cum toate lucrurile/fenomenele pe care le respingem pentru că presupun o schimbare/degradare, ar trebui de fapt îmbrățișate – pentru o artă/viață armonioasă.