Literații de rachiu / Salonul Roșu # Strindberg

Posted on December 30, 2013 by

0


O recenzie scrisă acum ceva vreme —

 

coperta-salonul-rosu-strindberg1În Salonul Roșu al lui August Strindberg am citit expresii superbe pe care trebuie să le transcriu: literați de rachiu sau prietenii ca tovarăși de doliu, plus dialoguri bune de pus în scenă.  Tonul hazliu și sumbru al cărții parcă îmi amintește de Magazinul de sinucideri al lui Jean Teulé.

 

Cadrul este Suedia de după 1865, anul reformei constituționale, însă parcă partea interesantă se întâmplă dincolo de simpla critică dură-sarcastică a societății. Am citit câteva recenzii ale Salonului dar m-am mirat că nu prea se pomenește despre intenția vizibilă de stil absurd. Romanul evoluează de la o perspectivă caricaturală absurdă prin care personajele sunt pe rând prezentate, ca într-o galerie de portrete de colecție,  pornind de la detaliile cele mai bizare (toate puse în roman gata exagerate, amintind de o uriașă piesă de teatru construită din caricaturile eroilor tuturor celorlalte piese de teatru), fiecare personaj este memorabil descris și într-un fel, fiecare este propriul contur gol. Spre a doua jumătate a cărții se face trecerea la un realism sarcastic. Abia acum personajele prind concretețe. La sfârșit, sinuciderea lui Olle Montanus și aproape-testamentul lui, sunt de-a dreptul grave, dramatice:

Voi cei ce îmi vedeți cadavrul, spuneți: arăt nefericit dincolo, în moarte? sau La gândul că pot părăsi această existență, mă simt eliberat, fiindcă nu poate fi mai rău, ci mult mai bine. Dacă nu mi se mai întâmplă absolut nimic – atunci moartea este o fericire la fel de mare ca și aceea de a dormi într-un pat bun, după o muncă fizică grea (…) Când am văzut că o jumătate din omenire lucrează cu sufletele, iar cealaltă cu trupurile, am crezut mai întâi că lumea are două planuri, pentru două feluri de oameni; dar apoi a venit rațiunea și a negat acest gând. Atunci sufletul mi s-a revoltat și am hotărât să mă sustrag și eu blestemului păcatului originar – și am devenit artist.

Grupul celor de la Salonul Roșu e împărțit în două grupuri – artiști și jurnaliști, idealiști naivi incapabili de supraviețuire și pesimiști, cei care mai au încă păreri și cei care au renunțat la opinii personale pentru a adopta preferințele schimbătoare ale majorității cititoare de jurnale (De altfel principiul nostru este să facem praf tot). Fiindcă se moare de foame și de frig iar opiniile dăunează mâncatului; în plus totul se amanetează, totul se vinde, totul se împrumută cu dărnicie între tovarășii de doliu, totul se bea. Principiile dăunează tragic calității vieții. Așa că ori devii artist și faci foamea până când nu mai poți și ești adus, chipurile de maturitate, la starea naturală de sclav –

Marea idee a epocii noastre: diviziunea muncii, conduce la progresul speciei și la moartea individului! Ce este oare specia? Noțiunea de totalitate, ideea, spun filosofii și indivizii o cred și mor pentru idee!

ori o iei pe urmele maestrului tâmplar:

Du-te dracului cu copiii tăi, ce sunt copiii mei? Trebuie să ispășesc eu că alții au fost destrăbălați? Ai? Sunt eu destrăbălat? Ai? Am eu vreun copil? Ține-ți gura sau îți dau cu rindeaua în cap!

 

Personajul meu preferat este Falander, ilustru actor și diavol pesimist, iată aici o mostră a talentului său:

Cum poți, crezând că toate ticăloșiile pe care le fac oamenii sunt mari și splendide, cum poți câtă vreme crezi asta, să aspiri la absolut? Dacă pe toate le vezi desăvârșite și minunate, cum poți să mai râvnești la adevărata desăvârșire? Crede-mă, pesimismul este cel mai autentic idealism și pesimismul este o învățătură creștină, dacă asta îți poate liniștii conștiința, deoarece creștinismul ne învață despre deșertăciunea lumii, de care căutăm să scăpăm murind.

 

 

 

August Strindberg: Salonul Roșu, Litera – 2010