Constantin Virgil Bănescu — Zidul

Posted on January 6, 2014 by

0


Constantin Virgil Banescu

Există în lume o familie de poeți care consideră poezia în general și pe cea a lor în special drept o religie. Se simte acest fapt și din chipul în care ei scriu. Îl simt însă și aceia dintre contemporanii lor care au prilejul de a-i cunoaște personal. Nu-i poți confunda. Acest soi de poeți argumentează de parcă poezia ar fi o religie, clipesc de parcă poezia ar fi o religie, depărtează scaunul de masă cu gesturi care spun ca poezia este o religie. În România, această familie de poeți a avut până acum o sumedenie de verișori și de nepoate, dar numai doi fii. Acești doi fii sunt Virgil Mazilescu și Daniel Turcea. În familie s-a mai născut un băiat. Ca în basme, mezinul, pe numele său Constantin Virgil Bănescu. (Daniel Bănulescu)

 

Întotdeauna ne-a fost teamă

să umblăm desculți pe caldarâm

de-aia mâncăm sfere:

ca să putem pluti

*

sunt ușor:

aș putea

să te îmbrățișez

fără să te doară

*

faptul

că mă pot lipsi

oricând

de mine însumi

*

ce-am căutat

am găsit

în ce caut

*

această trezire dimineața

atât de des dimineața

mă închide

în cercul deloc strâmt al trupului meu

de care nimeni nu mai are trebuință

*

acum eu cred că cel mai bine e să mă trezesc

să umblu puțin

să bat cuiele de pe colțul mesei într-o spinare

să scot cuiele

să las să curgă tot sângele din cele două răni

să-mi lepăd ochii

să-i așez acolo unde bătusem cuiele

să bat din nou cuiele

și să adorm la loc

*

nu noi ne veghem

lumina ne veghează

 

lumina veghează

până și ultimul scarabeu

de pe armura tânărului învins

la marginea câmpiilor uscate

 

(poeme din volumul Zidul de mătase, scris de Constantin Virgil BănescuCasa de Editură Max Blecher, 2011)