Ryū Murakami / „Iubește-mă până la os”

Posted on January 17, 2014 by

0


hituricelebre

Eu sunt fan declarat Ryū Murakami, cartea Hituri celebre din epoca Showa era cea pe care încă nu o găsisem. Se pot spune multe despre ea: eu de exemplu aș spune că e scrisă de un fel de Bukowski japonez care s-a uitat la prea multe filme de groază de proastă calitate și s-a obișnuit să facă mișto de ele, și de personajele cretine care pică pe capete fără să înțeleagă mare lucru. Murakami spune că este cartea a cărei scriere l-a distrat cel mai mult, este o carte scrisă din amuzament. Dar la fel de adevărat e și că dincolo de personajele cretine și ușor colective – în sensul că cele două grupuri (Grupul mătușicilor numite toate șase Midori /nume de cod/ vs. cel al cretinilor-tineri-care-râd-din-orice-și-pare-că-nu-prea-le-a-mai-rămas-mare-lucru-din-minte) se comportă ca două mari personaje colective reprezentative, tipologice. Reprezentative pentru nivelul de auto-conștientizare care se duce pe apa sâmbetei marilor orașe, unde oamenii uită că mai sunt (oameni, de la caz la caz), că gândesc, cele 6 Midori uită și să se asculte între ele (fapt pe care îl descoperă pentru prima dată în situația limită a unei crime, drept o adevărată revelație).

Pare pe de-o parte o versiune instabilă comică și sarcastică până la os (vorba cântecului pe care mor 3 tineri, parte a grupului de băieței care se ocupă cu karaoke în aer liber: Iubește-mă până la os) a Străinului lui Camus, tragică, grotescă prin senilitatea naivă, etc. Limita pare a fi caricatura. Personajele nu mai sunt oameni, sunt doar chipuri care s-au uitat după care s-au afundat în uciderea timpului prin activități pe care au omis de la o vreme (tare îndelungată) să le mai privească în vreun fel. Știu că s-a spus despre romanele lui Ryū Murakami că sunt facile, simpliste, probabil că pe undeva e și aceasta o parte a modului în care poate fi receptat stilul lui, dar nu e doar atât. Mai există și multe alte părți valoroase. De exemplu, eu rar am mai întâlnit un romancier care să știe să-și țină cititorul în tensiune capitole întregi, la aceeași intensitate (tensiune reală cu palpitații, aritmii și toate cele…) – cum se întâmplă în Ecstasy, sau o cărticică care mi-a plăcut mai puțin, unde însă se întâmplă același lucru – Audiția. La Ryū Murakami poți să găsești orice vrei, tot ce ai nevoie e să ai o minte deschisă, ca să poți percepe mai clar și fără prejudecăți de tipul formulării ”lectura/literatură facilă”. La fel cum mă enervează sintagma cititor profesionist, în aceeași măsură mă stresează și cazurile în care presupușii ”cititorii profesioniști” declară o proză drept lectură facilă, autoraș de duzină… sau mai știu eu ce. (Domnilor, să fim serioși.)

Ce spune R. Murakami despre carte, în Nota Autorului:

O fi din pricina vârstei, poate am îmbătrânit eu, dar plimbându-mă seara prin Shinjuku, sau noaptea târziu prin Shibuya, sau după-amiaza prin Ginza, ori în timpul dimineții prin Tama, sau oriunde, nu simt absolut nimic. Nu e nimic care să-mi stimuleze imaginația. Am impresia că toată lumea, de la copilași și până la bătrâni, trăiește imitând pe altcineva din lumea asta. Și deși, fundamental, oamenii tot repetă faptul că ei sunt niște supraviețuitori, nu simt acest lucru. Cred că asta e cu atât mai oribil. Mă gândeam că într-o zi aș fi vrut să schimb ceva, dar credeam că n-am altă soluție decât să aleg niște oameni plicticoși pentru romanul meu, când am văzut pe stradă în Chofu, un tânăr mâhnit împingând din senin o femeie care tocmai ieșea de la cumpărături; așa mi-a venit ideea pentru Hituri celebre din epoca Showa. (…) Titlul romanului a suferit modificări pentru că, inițial a fost scris numai din amuzament. Nu cred că m-am mai distrat atât de mult scriind ceva de la 69 încoace.

Și am ales încă un citat, care arată doar puțin din atmosfera de comicărie generală și perplexitate în fața unor specimene umane foarte bizare – totul se întâmplă într-un univers curios unde, spre exemplu chipul ciudat al unei fete îi poate face pe ceilalți să se scape pe ei de frică.

Mătușicile Midori care par a fi capabile de evoluție (personală, profesională, sexuală – dacă doriți – și cam pe toate planurile) exclusiv prin violență, la început par niște simple alienate care au un mare gol în minte în care salivează pe jumătate adormite:

Ascultând această variantă a melodiei, Midori Suzuki își aminti că nimeni n-a zis vreodată că e ușor să trăiești. Midori Takeuchi se aplecă asupra nobilului adevăr că viața nimănui nu e făcută doar din vremuri fericite. Midori Henmi își jură că-și va aminti mereu să-și tină inima deschisă și să ierte chiar și pe cei care-i greșesc, iar Midori Tomiyama își repeta într-una că înainte de calm e întotdeauna furtună. Sakaguchi strângea microfonul cu ambele mâini, ținea ochii închiși, iar transpirația îi curgea de pe frunte în timp ce ducea la capăt cele trei strofe și refrenul. Dubiosul duo mamă-și-copil din spatele tejghelei priveau cu atenție spectacolul lui Sakaguchi, cu ochi în care se citea o ardoare nenaturală și o nemărginită disperare, asemănătoare cu cea a nevestelor de militari care își conduc tinerii soți la escadronul piloților kamikaze. (p.122)

Sunt foarte multe pasaje în care personajele încearcă pentru prima dată un sentiment (la un moment dat simt furie dar nu știu să o identifice ca atare). Atmosfera de comedie stupidă, combinată cu tragismul (tembel, recunosc) al unor reprezentați ai speciei ale căror trăsături au fost duse până la ultimele granițe, doar pentru a ne oferi șansa de a cugeta o țâră la întrebarea: are autorul dreptate, oare ne transformăm în mașini cretine care ocupate să-și ucidă timpul și să-și câștige pâinea și să-și bea alcoolul (pentru a rezista, râzând) au omis că devin un soi de glume umane care nu mai știu cum să simtă, pentru că de fapt nu au știut niciodată. Personal am întâlnit pe cineva care nu cunoștea sensul verbului a simți, rugată să dau o definiție m-am simțit la fel de stupidă ca un personaj (aproape colectiv) de-al lui Ryū Murakami din această carte.

La sfârșit idioții care nu erau în stare decât să râdă fără sens reușesc să arunce în aer o suburbie a orașului (anihilând orice urmă de Midori), reușind pentru prima dată în viețile lor să se concentreze la ceva mai mult, mult mai mult de 5 minute. Și pe ei, ca și pe Midori, tot violența îi ajută să evolueze dar și să se descopere ca aparținători ai speciei. Pe de altă parte – dacă odată ce s-au descoperit umani nu au putut face altceva decât să ucidă alți oameni, ce spune asta despre fiecare dintre noi? Oare să fie acesta un mecanism care există în realitate, sau doar o fabulație a imaginației extrem de vii a lui Ryū Murakami, un truc literar căruia nu trebuie să-i găsim alte semnificații decât cele facile?

Fiecare cu răspunsurile lui.

Hituri celebre din epoca Showa, scrisă de R. Murakami – publicată în 1994, tradusă la Polirom în 2012 de Andreea Avram.