Never Let Me Go (Mark Romanek, 2010) / Omul neagă omul pentru a salva omul?

Posted on January 25, 2014 by

0


never let me go

Never let me go este o poveste tragică a unor oameni despre care ceilalți oameni nu cred că sunt oameni, despre care la un moment dat ceilalți nu vor să-și mai pună vreo întrebare etică, sau nici măcar să se mai gândească la posibilitatea că și ei, clonele crescute în școli sau ferme pentru donatori de organe, ar putea avea suflet. Este un film special care merge la esența problemei discriminării, dar nu în forma în care există ea astăzi (ca simplă prejudecată sau intoleranță), ci cea de la diferitele origini ale discriminării – când albii se îndoiau că negrii/ sclavii au cu adevărat sentimente, sau când naziștii credeau despre evrei că sunt oameni de mâna a doua din care pot face orice, inclusiv săpun, tocmai pentru că fac parte din două specii diferite. Un alt subiect este cel al egoismului speciei umane – întrebarea: ai alege să ai cancer (în lume/în tine) sau să crești oameni ca pe vite în ferme doar pentru organele lor, iar prin asta să te salvezi? Te alegi pe tine și modul defectuos în care ai trăit și care ți-a dat boli terminale pe care nu ești dispus să le gestionezi schimbându-ți modul de viață de la început, sau prin educație sau orice altă metodă drastică care ar distruge factorii nocivi dintr-o societate (ceea ce necesită efort de lungă durată, iar oamenii între timp nu au răbdare să lucreze asupra lor, sau să-și asume acest lucru) – iar astfel alegi moartea altora despre care negi că ar fi oameni (fiindcă dacă și ei sunt ca noi atunci noi suntem monștri), sau alegi calea facilă, egoismul celor norocoși care aleg să nu-și pună întrebări în plus, doar pentru că li s-a oferit o nouă șansă la o viață pe care probabil o vor trăi în același mod care i-a îmbolnăvit. Filmul are însă o mare lipsă, nu ne arată cum e viața de zi cu zi a oamenilor normali într-o lume unde nu există boală. De aici o altă întrebare – e boala atât de inutilă? 

Este în opinia mea un film despre imaturitatea speciei umane, despre modul infantil în care (încă) gestionăm descoperirile științifice, despre discriminarea esențială bazată pe diferența dintre eu vs. tu sau noi vs. voi. Însă este de asemenea un film despre acceptarea morții, despre a trăi cu moartea de la o vârstă fragedă, presupusele clone știu de mici că vor muri mai repede decât ceilalți, dar în schimb primesc ceva foarte special, de care nu beneficiază cei care nu sunt donatori: primesc un scop, o direcție a vieții. E adevărat că această direcție duce mai repede spre moarte, dar nu ne îndreptăm toți într-acolo? Donatorii sunt în mod ironic o replică (FFW, în ceea ce privește moartea) a fiecărui individ. Noi toți vom ajunge la completion, tuturor ne vor ceda organele pe rând și va fi exact de parcă le-am fi donat rând pe rând, decât că noi nu le vom fi donat altcuiva ci le vom fi folosit sau irosit, fiecare după știința/sau mai degrabă neștiința proprie. Never let me go pune în prim-plan faptul că oamenii nu prea au habar de ceea ce ar trebui să facă, cu viața în general. Iar din acest punct, din punctul în care nu știm nimic, din punctul aproximărilor și aprecierilor (pe baza dispunerii de alte vieți în folosul tuturor), se pot naște monștri – despre acest lucru avertizează filmul. Bombă atomică sau războaie informatice, atâta vreme cât nu este implicat direct individul, în mod direct (ca în acest film, deși nici aici prea vizibil), totul este încă trăibil, putem încă trăi cu noi înșine, putem trece peste etică și morală și vina colectivă/individuală, totul pentru a ne salva viețile individuale de care ne agățăm, din frică.

Capacitatea omului de a trece peste cadavre la propriu și la figurat, de a găsi motivații și argumentări pentru lipsa de umanitate sau pentru lipsa de conștiință, este una exemplară. Despre asta vorbește Never let me go, acesta este universul filmului. Plus tragismul care ne lovește imediat ce moartea are un termen precis în viitor, iar omul se găsește incapabil să lupte fiindcă nu are împotriva cui, societatea preferă confortabilul, nu întrebările despre propriile practici inumane. Omul neagă omul pentru a salva omul? În cele din urmă este un film inteligent, prin paleta de întrebări nuanțate pe care ne forțează să ni le punem, film care îndeamnă măcar pentru câteva ore la luciditatea imaginii de ansamblu.

Filmul are la bază romanul lui Kazuo Ishiguro, The Remains of the Day