José Luís Peixoto, Cimitirul de piane / „stăteam așezat în fața liniștii”

Posted on March 3, 2014 by

0


Francisco Lazaro a fost un sportiv portughez care a decedat după ce a alergat treizeci de kilometri la maratonul de la Jocurile Olimpice din Stockholm, în 1912.

Așteptarea a o mie de voci amestecate, ca o piele așternută peste lumină. (p.86)
Ochii mei sunt cei care creează și incendiază lumea din fața lor. (p.87)
Oamenii care umplu băncile stadionului sunt ca un cor de împușcături, voci cu care se împușcă din toate părțile. (p.89)
Alerg mai repede pentru ca și timpul să treacă mai repede. (91)
Eu privind la chipul lui mort și amintindu-mi numai de chipul lui viu. (91)
Și nu aveam cuvinte, ci numai suferință. (92)
Ne-am privit de parcă am fi schimbat secrete. (93)
În după-amiezile acelea, mama mea credea că, într-o singură clipă, totul se poate transforma în nimic. (94)
În momentul acela, mi s-a părut că vocea ei deținea imagini dintr-un alt timp. (94)
Și alergam pe străzi cu viteza cu care se înnebunește. (…) Ea însemna cele mai bune momente. (96)
Adierea aceasta vine din miezul pietrelor din care sunt făcute casele. Vine dinăuntrul memoriei. Vine din adâncul apelor. (97)
Eram sigur că numerele de pe ceas erau secretul și minciuna pe care le folosim cu toții ca să credem în lucruri simple. (…) Și abia în clipa aceea am înțeles că nici numerele nu-ți pot da certitudini. Timpul există printre numere, le străbate și le confundă. (p.98)
Ca și mine, și ea simțea clipele acelea mute care iluminau, înfloreau, incendiau. (99)
Mama a rămas într-o tăcere atât de absolută încât corpul ei aproape dispăruse. (101)
Privirea tuturor generațiilor cărora le supraviețuise pianul ar fi fost de ajuns ca să-l tocească. (p.107)
Chiar în momentul acela am știut că pianul era o prelungire a corpului său. Ca să iasă parcă dintr-o stare de asfixie, trebuia să cânte. (p.108)
(…)de parcă aș putea să fug de ceea ce port pe sub piele (…) de parcă aș pleca din corpul meu și m-aș purifica prin viteză, alerg. (109)
Eu nu am întrebat-o nimic, dar mi-a fost dor de vocea ei, pe fiecare stradă. (111)
Zâmbetul ei nu ascundea gândurile rele. (p.113)
Notele acelea erau și corpul ei. Erau puncte din pielea ei, existând doar pentru o clipă, rămânând în amintire, până se destrămau și se transformau în aer, în viață trăită. Nici când tatăl meu închidea ferestrele atelierului și se așeza să cânte la pianele pe care tocmai le reparase, nici chiar în visele mele nu auzisem vreodată o asemenea muzică. Era de parcă formele invizibile ale acelor sunete ar fi intrat în încheieturile tuturor pieselor de mobilier, a obiectelor, a corpurilor, de parcă ar fi intrat în încheieturile întregii case și ar fi împărțit fiecare formă în toate elementele sale distincte. Era de parcă s-ar fi umplut tot aerul lumii cu puncte intermitente ce arătau, din când în când, formele secrete ale aerului. (p.115)
Inofensivă, lumea ia distanță. În timp ce alerg, îngheț pe dinăuntru și aștept. (121)
Și, în timp ce ea vorbea, mergeam prin vocea ei, ținându-ne de mână. (p.122)
(…)de parcă pielea ei era un incendiu, de parcă pielea ei era un incendiu, de parcă pielea ei era un incendiu.  (p.124)

[la paginile 126-127 este un poem pe care, citind cartea mi-am amintit că îl văzusem demult sub forma unui scurt-metraj, transcriu poemul în spaniolă, portugheză și română, nu mai găsesc scurt-metrajul însă mai jos e scriitorul citindu-și poemul, publicat prima dată în cartea de poezie numită Copilul în ruine. — ]

    A LA HORA DE PONER LA MESA

                        A la hora de poner la mesa, éramos cinco:
                        Mi padre, mi madre, mis hermanas y yo.
                        Después, mi hermana mayor se casó.
                        Después, mi hermana pequeña se casó.
                        Después, mi padre murió.
                        Hoy, a la hora de poner la mesa, somos cinco,
                        menos mi hermana mayor que está en su casa,
                        menos mi hermana pequeña que está en la suya,
                        menos mi padre, menos mi madre viuda.
                        Cada uno de ellos es un lugar vacío
                        en esta mesa donde como solo,
                        pero van a estar siempre aquí.
                        A la hora de poner la mesa, seremos siempre cinco.
                        Mientras uno de nosotros esté vivo,
                        seremos siempre cinco.

                       

NA HORA DE PÔR A MESA

                        Na hora de pôr a mesa, éramos cinco:
                        O meu pai, a minha mãe, as minhas irmãs e eu.
                        Depois, a minha irmã mais velha casou-se.
                        Depois, a minha irmã mais nova casou-se.
                        Depois, o meu pai morreu.
                        Hoje, na hora de pôr a mesa, somos cinco,
                        Menos a minha irmã mais velha que está na casa dela,
                        Menos a minha irmã mais nova que está na casa dela,
                        Menos o meu pai, menos a minha mãe viúva.
                        Cada um deles é um lugar vazio
                        Nesta mesa onde como sozinho,
                        Mas irão estar sempre aqui.
                        Na hora de pôr a mesa, seremos sempre cinco.
                        Enquanto um de nós estiver vivo,
                        Seremos sempre cinco.

LA ORA MESEI ERAM CINCI
(așa cum apare în carte)

la ora mesei eram cinci:
tata, mama, surorile mele
și eu. după aceea, sora mea mai mare
s-a căsătorit. după aceea, sora mea mai mică
s-a căsătorit. apoi tata a murit. azi
când ne așezăm la masă, suntem cinci,
mai puțin sora mea cea mare, care e
la casa ei, mai puțin sora mea cea
mică, și ea la casa ei, mai puțin
tata, mai puțin mama, văduvă. fiecare
dintre ei e un loc gol la masa asta la care
mănânc singur. dar vor fi mereu aici.
la ora mesei, vom fi întotdeauna cinci.

Mama, privea la chipul ei și vedea toate vârstele ei. (p.128)
Mâinile ei erau exact ca niște fluturi care mureau pe clape. Fiecare notă cântată era fragilă când se aprindea în orice punct de pe pielea mea. (p.129)
Nu e nicio diferență între ceea ce s-a întâmplat cu adevărat și și ceea ce am deformat treptat în imaginația mea, în mod repetat, repetat, de-a lungul anilor.  (p.129)
Simao avea 10 ani și era un băiat simplu. Uneori își vâra mâinile în buzunare și râdea. (131)
Mi-a fost întotdeauna clar că tata se supăra pe fratele meu și îl bătea pentru că era felul lui de a înfrunta tristețea, suferința pe care o simțise începând cu după-amiaza aceea, în care fratele meu rămăsese chior. Era felul lui de a-l pedepsi. La fel de clar pentru mine a fost mereu că tata nu se supăra pe mine și nu mă bătea din același motiv. Era felul lui de a mă pedepsi. (135)
Aveam cuvinte, fraze întregi, alunecând prin mine. (136)
Erau luni care se pierdeau ca niște capace de pixuri. (p.141)
E lumină în jurul gândurilor ei. E un bec pe tavan. (143)
Rămâne timpul, timpul care trece fără să existe. (p.144)
În timp ce mergeam împreună spre atelier nici unul din noi n-a avut cuvinte de spus. Am avut gânduri. (p.153)
Marea era așa cum îți imaginezi moartea sau dragostea necondiționată. (p.154)
Unchiul meu spunea că, atunci când s-a aflat vestea, au fost unii care au crezut că și-a găsit moartea fugind de ea și alții au crezut că a fugit de moarte în timp ce o căuta. (155)
Pe coridor, după-amiaza trece peste obiecte. Nu există nimeni care să le vadă sau să le audă și, de aceea, tăcerea lor nu e reală. Poate cade un fir de praf pe masa de la oglindă. Poate că oglinda nu reflectă nimic. Poate că timpul e oprit. (157)
Mă gândeam la tata, la unchiul meu, la mătușile mele, vii cu toții, stând împreună în aceeași încăpere, fără să știe că într-o bună zi avea să vină viitorul peste ei. (p.159)
Ochii lui erau la fel de mari ca tot ce vedea. (189)
Timpul e lipsit de strălucire în privirea Mariei. (190)
Maria știe că drumurile lumii sunt interminabile: vene răspândite pe suprafața lumii. Poți să mergi pe străzi toată viața, să-ți pierzi puterea din picioare, să cazi în genunchi și să mori, să te transformi încet, încet, odată cu ploaia, cu anii, în pietrele de pe caldarâm, ca să te diluezi printre pietre, ca praful, ca apa, să dispari. (191)
Lumina care intră pe fereastra camerei și atinge faldurile perdelei, e galbenă și dulce: miere. (p.196)
Marta și Maria își amestecă vocile cu vise. (tot 196)
Până atunci, lăsarea serii, ca o ploaie de hârtii rupte în bucăți, care cad din cer. (197)
Fiul meu va aștepta să vin eu ca să se nască. Când se va naște, voința asta am să i-o dau lui. Mic, chipul de neimaginat mă va privi și va înțelege că s-a născut dintr-o forță mai mare, mai incandescentă,  mai intensă decât soarele. [… + ceea ce mi se pare mie un rezumat perfect al romanului – – – ] Două vieți pe care le desparte o clipă care nu există. Două vieți care alternează, se repetă și se succed mereu, dincolo de orice, mereu, mereu    (p.198)
Când vei muri, vei visa că ești vie. (214)
Lumea, în ea și în afara ei, era o construcție făcută din tăișuri, pe care nu o putea atinge. (217)
Alergam înăuntrul unui timp care era o combustie constantă, o flacără suflată înlăuntrul meu. (p.224)
(…)știam că suntem frați infiniți. Eram făcuți din aceleași cuvinte imposibile, de nepronunțat. (225)
Eu stăteam așezat în fața liniștii. (226)
Mă uitam la pianele moarte, îmi aminteam că existau piese care înviau înlăuntrul altor piane și credeam că viața întreagă putea fi reconstruită în același fel. (255)
Ne repetam etern, unii în alții. (256)
E o femeie ca oricare alta. Are ochi și voce și iluzii. E concretă. Există, în aceeași frică. (p.259)
Lumina e noaptea care-și amintește de tot ce a murit. (260)
S-a făcut liniște în pașii Mariei, care și-au pierdut sensul și s-au oprit. (p.262)
Simao a fost singurul care a avut curajul să se apropie de fereastră și să privească lumea, de parcă ar fi existat încă. Și exista: invizibilă, fără sens. (p.282)

Din cartea Cimitirul de piane scrisă de José Luís Peixotoși tradusă la Polirom în 2010 de Clarisa Lima.

Mai multe despre carte și autor, aici.

Cartea aceasta e specială. Cel mai evident lucru la ea este că e un roman liric, aproape poetic. Eu aș spune că e scrisă de un om care iubește mult de tot cuvintele. Dacă e citită de un alt om care iubește la fel de mult cuvintele, simplele alăturări ale cuvintelor (cum sunt câteva exemple mai sus) devin un fel de medicament, seamănă cu o vindecare, așa cum doar muzica se spune că mai e. ”Personajele” centrale sunt: Timpul, Moartea, Pianul (și cimitirul pianelor), Lumina, Familia și Copiii – fiindcă toate personajele sunt de fapt copii, oricât de aproape de moarte se găsesc. E o carte care m-a făcut foarte fericită cu frazele ei simple și perfecte și cu personajele atât de curate în deznădejdea și nenorocirea care planează mereu deasupra lor, amenințând. Citind am avut impresia că totul nu e scris ci îmi este spus, autorul e un povestitor cu vocație nu atât pentru poezie sau proză ci pentru cuvinte. Uneori, deasupra semnificației, frazele (=alăturările de cuvinte) sunt scrise doar ca să fie simțite – scrise ca să trăiești în ele și să te bucuri de ele, iar mie acest lucru îmi place foarte mult. O parte importantă a romanului e atmosfera de tensiune care ține de la început până la sfârșit. Viitorul amenință mereu să cadă peste oameni, să bată la ușă, să sune la telefon, să cânte la pian, să fie spus la radio. Iar viitorul nu aduce nimic bun. Timpul poate fi folosit doar dacă personajele stau împreună și admiră lumina, bucuria din ochii celor din jur, trecerea dureroasă dar împăcată a anotimpurilor, sau atâta vreme cât cineva își va mai aminti mereu că acasă era mereu luna mai. Și structura romanului e foarte inteligent gândită, dar despre asta nu spun prea multe, vă las să descoperiți singuri. Sper doar să citească măcar vreo 2 persoane citatele de mai sus. Mă opresc aici pentru că despre cărțile care îmi plac foarte mult tind să spun mai multe aberații decât în mod normal.

Dacă aș alege un cuvânt care să rezume romanul, acesta ar fi – Incandescență.

Peixoto-Cimitirul-de-piane