Virginia Woolf / Jurnalul unei scriitoare (I)

Posted on April 5, 2014 by

0


foto virginia

(Câteva dintre sublinierile mele pe carte, Jurnalul Virginiei Woolf îmi reface creierul când am nevoie.) – – –

Mai mult, dacă fiecare spectator știe dinainte ce se va întâmpla, atunci se pot folosi nuanțe mai fine și mai subtile și se poate renunța la cuvinte. În orice caz, am întotdeauna impresia că nu poți citi niciodată prea atent și nu poți atribui suficientă greutate fiecărui vers și fiecărei aluzii și că aparenta sărăcie este numai la suprafață. Mai rămâne și chestiunea descifrării unor emoții străine de text. (pag. 13)

Și ajung să detest din ce în ce mai mult orice fel de dominație a unui individ asupra altuia, orice tendință de a condamna, orice impunere a voinței. (pag. 19)

Nu sunt de acord că aș fi lipsită de speranță, dar spectacolul este extrem de ciudat și, deoarece răspunsurile obișnuite nu mai satisfac, trebuie să cauți un răspuns nou, iar procesul renunțării la cele vechi, când nu ești deloc sigur ce să pui în locul lor, este trist. (pag. 20)

Ceea ce este mai important este convingerea mea că obiceiul acesta de a scrie numai pentru sine este un bun exercițiu. Îți dezmorțește încheieturile. Nereușitele și poticnelile nu contează. În ritmul în care merg, trebuie să atac obiectul în modul cel mai direct și rapid, astfel încât să apuc cuvintele, să le aleg și să le atac fără un răgaz mai mare decât acela cerut de muierea peniței în cerneală. (…) Aș dori să fie aidoma unui pupitru vechi și adânc, sau unui geamantan încăpător în care să arunci o sumedenie de nimicuri fără să te mai uiți la ele. Aș vrea să revin după un an sau doi și să aflu că lucrurile s-au orânduit singure, s-au înfrumusețat și s-au contopit, așa cum se întâmplă întotdeauna în mod misterios, formând un tipar destul de transparent pentru a oglindi lumina vieții noastre și rămânând totodată structuri ferme, cu independența unei opere de artă. (pag. 22)

Fără încurajarea laudelor mi-este greu să mă apuc de scris dimineața, dar deprimarea nu durează decât o jumătate de oră și, imediat ce îndată ce încep, uit totul. (…) Esențialul rămâne plăcerea pe care mi-o produce scrisul. Cred că aceste gânduri nebuloase au alte cauze, deși sunt ascunse în străfunduri. Viața este un flux și un reflux permanent, ceea ce explică multe, deși nu cunosc cauza acestor maree. (pag.24)

E ceva ce îmi amintește de husele de olandă pentru scaune și de vremea când eram lăsată acasă în timp ce toată lumea pleca la țară. Mă simt tristă, prăfuită, decepționată. (…) Am din ce în ce mai mult impresia că singurii oameni onești sunt artiștii și că toți acești reformatori și filantropi o iau atât de ușor razna și nutresc scopuri atât de puțin onorabile sub masca iubirii aproapelui, încât în cele din urmă le găsești mai multe cusururi decât nouă. Dar dacă aș face parte din grupul lor? (pag. 26-28)

Ce-ar fi dacă un lucru ar rezulta din altul – ca într-un roman nescris, dar nu numai pe zece pagini ci pe două sute sau mai multe – oare asta nu mi-ar da libertatea și ușurința de care am nevoie? Oare nu se apropie mai mult de ceea ce vreau eu – păstrând forma și ritmul și cuprinzând în același timp totul, absolut totul? Mă întreb însă în ce măsură va cuprinde sufletul omenesc. Oare sunt suficient de stăpână pe dialog pentru a-l putea cuprinde în plasa cuvintelor? Căci am impresia că de data aceasta demersul meu va fi cu totul diferit. Voi renunța la eșafodaj, astfel încât să nu se zărească nici o cărămidă. Totul crepuscular, în afară de suflet, pasiune, umor – care vor fi luminoase asemenea unui foc în ceață. (…) Întrebarea este dacă sunt suficient de stăpână pe lucruri. (pag. 33)

Este util de notat pentru mai târziu că forța creatoare care clocotește atât de agreabil când începi un nou roman se liniștește după un timp, și atunci mergi înainte fără întrerupere. (…) Îndată ce te așezi la lucru, ești ca un om care se plimbă și cunoaște dinainte peisajul. Nu vreau să scriu în această carte nimic care nu-mi face plăcere. Dar scrisul este întotdeauna dificil. (pag. 37)

Urmează pagina 40 (luni, 25 octombrie 1920), despre care, prin liceu când am citit pentru prima dată jurnalul, am notat pe margine că pagina asta i-a scăpat lui Leonard W. la triaj…
(Ca și în cazul lui Ted Hughes care a ars sau a făcut pierdut unul dintre caietele Sylviei Plath, mă cam oftică faptul că Leonard Woolf a simțit nevoia să-i ciopârțească jurnalul Virginiei) —

De ce oare este viața așa de tragică? Atât de asemănătoare unui prag îngust deasupra unui abis. Mă uit în jos. Mă cuprinde amețeala. Mă întreb dacă voi fi în stare să ajung la capătul drumului. Dar de ce simt asta? Acum când o spun, n-o mai simt. În cămin arde focul. Peste câteva momente vom asculta Opera de trei parale. Și totuși, simțământul mă înconjoară tot timpul. Nu pot să țin ochii închiși. Este un sentiment de neputință. de neîmplinire. Mă aflu aici, la Richmond, și ca un felinar așezat în mijlocul unui câmp, lumina mea se înalță în întuneric. Melancolia mă părăsește pe măsură ce scriu. Atunci de ce nu o consemnez mai des? Cred că mă împiedică vanitatea. Vreau să dau impresia unei reușite chiar și mie însămi. Totuși nu ajung să pătrund până în străfunduri. Poate pentru că nu am copii, că mă aflu departe de prieteni, că nu reușesc să scriu bine, cheltuiesc prea mult pe mâncare. Îmi pun prea multe întrebări, mă analizez prea mult pe mine însămi. Nu-mi place ca timpul să fluture din aripi în jurul meu. Atunci, lucrează! Da, dar lucrul mă obosește repede. Nu pot citi mai mult decât câteva rânduri, o oră de scris îmi este de ajuns. Aici nu vine nimeni care să mă facă să petrec timpul în mod agreabil. Și dacă vine cineva, atunci mă supăr. Nu pot suporta oboseala unei călătorii până la Londra. Copiii Nessei cresc mari și nu-i mai pot invita la ceai sau să-i însoțesc la grădina zoologică. Banii de buzunar nu-mi permit mare lucru. În realitate, sunt convinsă că toate acestea sunt lipsite de importanță. Uneori îmi zic că viața însăși este așa de tragică pentru noi, pentru generația noastră. Nu există titlu de ziar care să nu ne facă cunoscut țipătul de agonie al cuiva. (…) Nenorocirea se întâlnește pretutindeni, chiar și în spatele ușii; sau stupiditatea, ceea ce e mai rău. Totuși nu reușesc să-mi smulg ghimpele ăsta din trup. Simt că reluarea lucrului la Camera lui Iacob îmi va reda curajul. O aștept pe Evelyn, dar nu-mi place ceea ce scriu acum. Și cu toate acestea, ce fericită sunt – de n-ar fi acest sentiment că sunt pe un prag îngust deasupra unui abis. (pag. 40)

Se va spune că m-am îndrăgostit peste măsură de sunetul propriei mele voci, că scrisul meu este lipsit de profunzime, că este o afectare lipsită de decență. O femeie dezagreabilă. (…) Adevărul este că sunt o scriitoare ratată. Sunt demodată, bătrână, incapabilă de a progresa, obtuză. (…) Vreau să spun că ei nu înțeleg că eu sunt în căutarea a ceva interesant. Aceasta mă face să suspectez că de fapt nu sunt. (…) Dar nu cumva opera mea e limpede ca lumina zilei și reprezintă o cantitate neglijabilă? (pag. 42-43)

Majoritatea oamenilor ce au murit acum 100 de ani ne-au devenit străini. Ne purtăm față de ei cu o politețe plină de jenă. Shelley a murit ținând în mână un exemplar din Lamia, care-i aparținea lui Hunt. Iar Hunt, nevrând s-o primească de la nimeni altul, a ars-o pe rug. Întorcându-se de la înmormântare, Hunt și Byron se prăpădeau de râs. Așa este natura umană, și Hunt nu se sfiește să o recunoască. [Leigh Hunt] (p.48)

 

jurnal

(Virginia Woolf, Jurnalul unei Scriitoare – traducere de Mihai Miroiu, București, 1980 – Editura Univers)

Posted in: ART, Literatură, Proză, Roman