Marguerite Duras / Ochi albaștri, părul negru

Posted on May 19, 2014 by

0


Chestiune adunată din cărticica Ochi albaștri, părul negru – scrisă de Marguerite Duras, ediția Editurii Univers, 2006.

 

Îl privește. Trebuie să o facă, este inevitabil. E singur și frumos,
extenuat de singurătate, la fel de singur și de frumos ca un om
îm clipa morții. Pentru ea e tot atât de necunoscut ca și cum nu
s-ar fi născut niciodată. (…) Vorbește rar de parcă și-ar fi pierdut
memoria. (…) Îi spusese: Au închis pentru că ne-au văzut plângând.
(…) camera este întunecată, rotundă, ai putea zice închisă, fără vreo
fisură, în jurul corpului. (…) Pe buze vin cuvinte despre dislocarea
formelor sub pielea care le acoperă. (…) Că voia să o plătească, asta era
ideea lui, că femeile trebuie plătite pentru a nu-i lăsa pe bărbați să
moară, să ajungă nebuni. (…) A fost soarele, a venit și a plecat ca la
pușcărie. (…) Îl privește trăind în această incoerență care ucide și care
îl face neajutorat ca un copil. (…) : ea este o persoană care nu se mai
întoarce, pentru că face parte dintre cei ce cred ceea ce li se spune.
Așa cum doarme, așa crede. (…) niște creaturi fără privire, expuse. (…)
Spune că a stat pe malul mării privind la cei care se căutau ca într-o
carte pe care ar fi scris-o ea. (…) Iar de la frunte până la picioare, acea
simetrie a trupului pornind de la axa nasului, gurii, în tot corpul
acea reluare, acea repetare egală a cadențelor, a forței și a fragilității.
Frumusețea. (…) Ea spune că sunt ca niște personaje ținute împreună
într-o carte, și că o dată cu sfârșitul cărții vor fi lăsați să se piardă în
mulțimea orașului. (…) Mai era și chestia asta, frumusețea aceea
profundă care părea să aibă un sens, ca întotdeauna, frumusețea, atunci
când te sfâșie. (…) Acum ea își amintește bine vara, seara aceea,
acele colivii de lumină larg deschise de-a lungul mării, amuțind brusc
în fața frumuseții lucrurilor. (…) Ea spune că de fiecare dată când spune că
pleacă aude câini urlând a moarte în mintea ei și în jurul casei. (…) Că ei
se află undeva la marginea lumii, acolo unde destinele se destramă,
unde nu mai sunt resimțite ca fiind personale, și poate nici măcar omenești.
(…) Ea spune că fără a se cunoaște, oamenii în căutare se recunosc. (…)
[Dacă ar vorbi, zice actorul, ar spune: Dacă povestea noastră s-ar juca la teatru,
un actor ar veni dintr-odată la malul râului, al luminii, foarte aproape
de tine și de mine care îți stau alături. Dar nu te-ar privi decât pe tine. Și
nu ar vorbi decât pentru tine. Ar vorbi așa cum ai fi vorbit tu dacă ar fi fost
nevoie să o faci, rar și fără strălucire. Într-un fel, cam cum ar citi literatură.
Dar o literatură de la care ar fi în mod continuu distras din cauza efortului
depus pentru a ignora prezența femeii pe scenă.] (…) Furtuna a adormit cu vântul.
(…) Ar vrea ca hohotele de plâns să le iasă din trup fără să știe de ce. (…)E
unul dintre bărbații care vin în acele baruri care se deschid după-amiaza târziu,
localuri fără ferestre, cu ușile închise, unde trebuie să bați ca să intri. (…)
Privesc amândoi corpul ei. A uitat că e al ei, îl privește așa cum face el. (…)
El o întreabă ce preferă, nu spune între ce și ce. Ea spune: – Repetarea insultei
chiar în momentul în care a spus-o prima dată, când ia naștere brutalitatea
fără să știi încă ce va deveni. (…) Nu răspunde. E genul de om care nu
răspunde. (…) Spune: Dintr-o dată, în țesătura universului, în locul
ocupat de chipul tău, s-a produs o slăbire bruscă a urzelii, dar numai
atât cât ai agăța cu unghia un fir de mătase. (…) erau ca niște martori la
o crimă, dar la care uitaseră să privească. (…)

[Actorul spune că teatrul a fost construit în jurul ideii de zid și de mare,
pentru ca vuietul mării, apropiat sau îndepărtat, să fie mereu prezent în piesă.]

 

Multe m-au cam stresat pe mine în cartea asta: dulcegăriile, lirismul și dramatismul forțat rău, personajele exagerate, în schimb în alte părți e scrisă foarte bine (”vocea” lui M. Duras, căldura personală cu care doar ea știe să pună cuvintele unul lângă altul) și mai ales e gândită bine. E în același timp roman, piesă de teatru, film și poveste citită cu voce tare. Îmi mai plac și ideile, câteva apar și mai sus, plus urma de dialog al surzilor, dialog rupt care are totuși sens.

Bernard Pivot, întrebat care din interviurile cu importantele personalități întâlnite de-a lungul carierei sale l-a ”afectat” cel mai mult, va spune că acela al lui Marguerite Duras:

 

 

(Bernard Pivot rulz, ca să ne-nțelegem:)