Miruna Vlada / Bosnia. Partaj

Posted on September 20, 2014 by

0


m-au aşezat în documentele lor
au murdărit pacea cu numele meu.

(Carte pe care de-abia aștept să pun mâna.)

Până una alta:

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/06/ASTRA-8-p.46-47.pdf

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/bosnia-partaj-de-miruna-vlada-13159966

Amira

„nu mi-am mai lăsat niciodată

părul să crească de atunci

aveam cel mai lung păr din tot cartierul

mama s-a închis în beci

şi a început să urle

după ce m-a văzut

i-am auzit vorbind în bucătărie

„părul ei înghite multă apă

toată apa noastră pe o săptămână

trebuie să se spele

dar nu o să mai avem ce mânca

ce facem?”

vecina avea o foarfecă mare de croitorie

nici n-a clipit când i-am spus

că mama m-a trimis

aveam 16 ani. era o joacă.

vroiam să semăn cu un băiat

vroiam să îmi salvez  familia

am învăţat să renunţ repede

la ceea ce îmi era cel mai de preţ

aşa am supravieţuit cu întreaga familie

i-au tremurat puţin mâinile

spunea o rugăciune în timp ce tăia

când am luat în mână mănunchiul

de păr negru (cred că erau vreo 2 kilograme)

l-am simţit puţin umed şi murdar

vecina a început să plângă în pumni

şi să-l înjure pe Karadzić

parcă o şi aud

O, tu, Iosip Broz, cui ne-ai lăsat?

ştii, femeile în vârstă sunt mai isterice

pentru ele orice pierdere e iremediabilă

le doare până şi părul tăiat

resimt pierderile până departe, în pântece

ca şi când nimic nu mai poate creşte la loc

deşi părul creşte mereu la loc

pe mine mă enervaseră cumplit şi ea şi mama

nu le înţelegeam

adică în jurul nostru se murea pe capete

şi ele îmi jeleau mie părul

fraţii mei nu ar mai fi avut ce mânca

era normal să mă tund

să facem economie la apă

căci fiecare familie avea dreptul la 5 găleţi de apă

pe săptămână

părul meu

consuma 2 găleţi pe puţin

era matematică, nu era tragedie

ori nu mă spălam şi făceam păduchi

ori mă spălam şi familia nu mai avea ce mânca 2-3 zile

ei bine,

la noi matematica e tragedie

cum naiba să mai fie ceva firesc aici?

aş vrea să nu-mi mai crească

să nu-l mai tai tot timpul

l-am păstrat într-o cutie

l-am luat cu mine peste tot

e ca şi când am mereu bagajele pregătite

dar mi-e teamă s-o deschid şi să îl privesc în ochi

mi se pare că pute

când vede cutia aia

bărbate-miu zice

„e o grămadă de păr, e păcat de el

hai să facem ceva bun cu el

hai să-l vindem la un magazin de peruci”

a auzit şi el din poveştile familiei

că aveam cel mai frumos păr din tot cartierul

atinsese proporţii mitologice în poveştile lor

era uriaş

era poate cel mai lung păr negru din lume

dar acum nu mai e nicio mitologie

e nostalgie

rece ca gheaţa

nu, nu

nu vreau să-l dau

îl las să crească acolo în cutie

îl ţin aici

ştiu că poate un cap

chelit de citostatice

ar avea nevoie de el

dar nu pot să-l dau

miroase urât

părul ăla e soldatul meu mort pentru libertate

nu-l dau

nu vreau să-l dau, ce e aşa greu de priceput?

duceţi-vă dracului cu cheliile voastre

nu-l dau

nu-mi pasă de cancerul vostru

şi de perucile voastre

eu sunt sănătoasă

eu am supravieţuit celui mai lung asediu din istoria militară modernă

uneori cobor în beci după mama

o găsesc pe întuneric, chircită

lovindu-se uşor cu tâmplele de perete

o să-l păstrez, mami, stai liniştită

l-am strâns pe tot

o să-l aduc în casă

nu o să pierd niciun fir

o să avem supă toată săptămâna”

Zahida

„aştept frica de lângă mine să vină

să vorbească în locul meu la tribunal

să mai amânăm încă puţin

vă rog frumos, domnule judecător,

sentinţele sunt oricum indescifrabile

e ca un vis pe care nu mi-l mai amintesc

ce să vă spun?

dar e ciudat

că nu mi-l mai amintesc mereu la fel

o amnezie ce revine cu aceeaşi claritate

gropile comune sunt ca nişte sere

am un vis recidivist, nu-i aşa?

doar cel ce ştie să îmbrăţişeze

ştie să chinuie

uitaţi-vă, e plin oraşul ăsta de

afişe de publicitate ale morţii

ea e singura ce a rămas nebombardată

–  frica

o dată cu alfabetul m-au învăţat şi reproşul

în trei dialecte

am trei amnezii

ce să pun în declaraţie?

nu era mai bine să pictăm

în loc să vorbim?

nu era mai bine să rămânem

în picturile alea rupestre?

iertaţi-mă, dar aici e tribunalul uitării de la Haga

noi muţi şi ei surzi

în afara limbajului nimeni nu se mai teme de nimeni

ca un copil într-o cameră întunecată din Srebrenica

pe care frica îl izolează complet de realitate

îi pune căluş în gură

e tribunalul uitării de la Haga

eu aşa l-am numit”