Apoi, lumea s-a terminat / José Luís Peixoto (I)

Posted on July 9, 2015 by

0


Jose-Luis-Peixoto-Nicio-privireAm citit cartea Nici o privire scrisă de unul dintre scriitorii mei contemporani preferați – Jose Luis Peixoto (publicată la noi de Polirom în 2009, traducere de Clarisa Lima) pe o caniculă asemănătoare celei din roman. Este un roman liric, asemănător mai ales prin stil și voce Cimitirului de piane, uneori dramatismul este exagerat într-atât încât se transformă în bocet. Discursurile personajelor se succed, toate au aceeași voce interioriza(n)tă și agitată, nervoasă, cu repetiții de cuvinte, de sintagme, cam ca un descântec pe care ți-l spui ție însuți în gând ca să te liniștești dar nu obții decât opusul – descântecul acesta amestecat cu oameni care nu cred că sunt reali și puțină realitate bizară plus un Diavol-preot (care mereu rânjește sinistru și căsătorește pe toți în nevoie) plus un Uriaș – acesta este romanul. Aceeași manieră în care personajele spun povestea asemenea unui narator rupt în bucăți care devin pentru puțin timp oameni la casa lor face ca în întreaga poveste să pară că există un singur personaj pus în mai multe situații în același timp. Același om care intră mereu și mereu în contact (i.e. conflict) cu el însuși pentru ca apoi să relateze totul iar prin aceasta (în fața cititorului) să se realizeze operațiunea de lipire cu super-glue a bucăților de narator (scindat, deși mă enervează cuvântul).

helena© Foto: Helena Almeida

Cel mai vizibil procedeu folosit este creșterea intensității printr-un fel de monolog interior ca un discurs automat continuu  via flux de conștiință, personajele gândesc despre ele ceea ce ne este povestit în timp ce li se întâmplă, nu există spațiu între ce li se întâmplă și când ne este povestit. Și totul crește în intensitate uneori până la patetism. (Patetismul amestecat cu lirismul de bună calitate dar totuși patetism e singurul lucru care m-a deranjat în acest roman, dar probabil sunt eu obișnuită cu poezia unde patetismul es la muerte.)
Unul dintre subiectele cărții chiar este moartea. Asistăm la sfârșitul lumii, romanul a reprezentat o modalitate de punere în scenă a Finalului. La final nu vor mai exista nici sentimente, nici măcar gândurile stejarilor de plută, nici măcar cerul.Cred că până la urmă este vorba și de încercarea de a te identifica, deși știi că nu vei putea, continuarea acestei încercări din start ratate furnizează patetismul, tragismul, și mlaștina sentimentală în care se zbat aceste personaje pe jumătate moarte de la început.

helena2© Foto: Helena Almeida

Părerea mea despre titlu este următoarea: în roman oamenii care au vreo vină unii față de alții nu se privesc, la sfârșit când două reușesc totuși acest lucru femeia îl vede pe soțul ei devenind un cadavru, își întoarce privirea iar după ce revine asupra lui totul a revenit la normal (deși ea știe că el va muri) deci privirea celui față de care sunt vinovate personajele provoacă moartea sau le face să înțeleagă adevărul/viitorul: viitorul este imposibilitatea de a avea un viitor. Personajele sunt consumate de căldură și lumină, oricâți ani acoperă romanul, mereu e luna iulie, august (cel mai frecvent) sau septembrie (despre care se adaugă că nu e diferită de august). Deci romanul este un infern canicular într-un august perpetuu, unde se succed câteva generații de personaje care seamănă fiecare cu propria lui vină, dobândită probabil din lipsa de certitudine (ele spun că un om este certitudinile pe care le are despre sine). Mai există și o voce încuiată într-un cufăr (care așa cum am învățat la școală ar trebui să fie vocea autorului din roman), exprimând adevăruri esențiale despre cei care ascultă, de obicei mai ales femei – acestea nu se mai pot dezlipi de acel cufăr, de vocea care repetă lucruri pe care le vor repeta apoi și personaje care nu au ascultat ce spunea vocea. Vocea aceea e elementul constant care face legături și le distruge la sfârșit, elementul care controlează destinul.

helena 3© Foto: Helena Almeida
Personajele par a se transforma spre final într-un singur adevăr despre ei înșiși, o singură trăsătură. Ei spun că există doar în măsura în care au certitudini însă atunci când capătă certitudinea esentială/tragică despre ei înșiși faptul declanșează sfârșitul. Soția lui Solomon este către final Moartea. Solomon spune ’’Eram propria mea incertitudine’’, pe când Iosif spune că este Singurătatea. Majoritatea figurilor romanului poartă nume de apostoli sau personaje biblice, fapt de neînțeles până la final când dai de : Apoi, lumea s-a terminat. (sau:) Nu existau cadavre. Murise amintirea morții.
Am ales o grămadă de citate pe care cred că le transcriu mâine, astăzi numai câteva:

(…) prezența impusă și constantă a unui pumnal care vrea să se smulgă din inimă. (p. 126)

Se născuse cu ochii deschiși și uimiți la vederea lumii. (p.82)

Știa că în ochii mei era o suferință mai mare decât toată dimineața, o suferință invizibilă, într-o clipă în care invizibilul era singurul lucru care se putea vedea. Iar timpul era acel moment suprapus de multe ori peste sine însuși. (p,243)