Jean Mattern / Băile Kiraly

Posted on July 21, 2015 by

0


Tia_Danko© Tia Danko

Băile Kiraly a lui Jean Mattern (Polirom, 2009 – trad. Silviu Lupescu – cuv. înainte de Gabriela Adameșteanu) este parcă scrisă dintr-o suflare. O carte despre imposibilitatea de a vorbi, atunci când contează cel mai mult, despre durere – precum și despre ce poate deveni această dramă atunci când se întâmplă în copilărie. Cum se poate transforma acest fapt în trauma de căpătâi a cuiva care n-a învățat niciodată cine e fiindcă ceilalți nu i-au permis nici cele mai vagi răspunsuri despre trecut. Este un roman despre rădăcini, despre lipsa lor, despre incapacitatea unui om de a se exprima atâta vreme cât nu i s-a spus niciodată care este limba strămoșilor lui, limbă care a devenit ceva rușinos ca o vină despre care nu știe nimeni. Neștiind cine e, personajul adoptă un rol pe care la final nu mai poate să îl ducă la capăt, fiind de fapt o minciună. Atunci când își vede fiul într-o ecografie personajului Gabriel i se pare că-și vede sora moartă așezată în sicriu. Moartea acceptată fără discuții într-o familie este moartea care bântuie. La fel cred că e vorba și despre anumite familii care sunt chiar și în trecutul lor uitat marcate de pierdere, suferință, morțile violente și timpurii ale unor persoane speciale, acest lucru fiind adevărata bază (rădăcină) pentru toți descendenții acelei familii, chiar dacă aceștia nu își cunosc propria istorie familială.

Pe de altă parte personajul, un inadaptat de când își poate aminti, pare un imatur, incapabil de responsabilități, care găsește tot felul de scuze pentru a nu face ceea ce trebuie făcut, în schimb alege mai mereu fuga (de remarcat refugiul găsit în religia înaintașilor săi – iudaismul, pe care îl învață de unul singur dintr-o nevoie reală aproape inconștientă). Deci există două planuri: unul, cel al emoțiilor personajului din punctul de vedere al căruia aflăm totul (deci un plan care ne împiedică să-l judecăm), și un al doilea plan, cel al acțiunilor lui autodistructive cărora nu le găsim mereu o justificare suficient de puternică în traumele pe care se chinuie să le dezvolte în scris. Este un roman autobiografic dar și unul de debut, așa încât nu știu dacă e vorba despre ceva care nu funcționează suficient de bine în mecanismul romanului sau chiar ceva voit. Ceea ce îmi place aici este totuși obsesia personajului (traducător de meserie) pentru limbaj, cuvinte, și tot ce ține de acestea – despre care spune că l-au salvat. Plusurile romanului sunt: naturalețea scriiturii și fluiditatea (nu ai impresia că citești, ci pe aceea că te uiți la un film din capul personajului). Minusurile: faptul că mă face să mă îndoiesc de veridicitatea personajului principal.

…………………………………………………..
Noi nu sintem niste plante de apartament. Sintem fiinte dotate cu doua picioare pentru a inainta in viata si nu avem radacini pe care le pui intr-un vas si le ingropi. Pentru mine este foarte important acest lucru. Nu cred in transmiterea, ca printr-o seva care urca, a ceva organic. Sintem facuti din povesti vehiculate de memoria noastra psihica si sufleteasca… Radacinile ne intemniteaza, pe cind povestile ne pot elibera.” (Jean Mattern)

Citate:

……………
Bunica a murit ca o sintaxă în dezordine, un șir confuz de prea multe subordonate, de paranteze, de semne de întrebare și punctuație, ca o frază prost condusă care merge în zigzag fără să ducă nicăieri. (p.36)

…………….
Unele persoane care ne trec prin viață sunt ca declinările unei limbi noi pe care abia o deprindem. Ne familiarizează cu gramatica și ne învață cele dintâi fraze simple ale unui idiom. (p.54)

……………..
Unele minți luminate pretind că a dispărea este forma cea mai radicală a libertății noastre. Mințile acelea nu știu despre ce vorbesc. Sunt prizonierul propriei mele absențe. (p.180)

……………..
…trebuia să încetez să mai fiu personajul lesne de intuit al cărui rol îl interpretasem până atunci.(p. 186)

……………..

O singură întrebare mă chinuia: cum să răspund felului ei de a râde (…). (p. 187)

dust© Tia Danko, Molecule of dust

………….

Follow us on facebook…