Anne Sexton / Photography & Poetry

Posted on August 15, 2015 by

0


annie

(M-a apucat azi să traduc Anne Sexton și m-a ținut toată ziua ca o boală de nervi, plus că mi-am dat seama că am șters într-un moment de lipsă de memorie virtuală toate înregistrările cu Plath și Sexton citindu-și poemele, la fel și Complete Poems pentru fiecare, ceea ce m-a făcut să vreau să-mi trag un pumn. Sper să vă placă traducerile.)

Anna Who Was Mad

Anna care era nebună,
Am un cuțit la subțioară.
Când stau pe vârfuri dansez mesaje.
Sunt un fel de infecție?
Te-am făcut să înnebunești?
Ți-am făcut sunetele să se acrească?
Ți-am spus eu să te cațeri pe fereastră?
Iartă. Iartă.
Spune nu am făcut.
Spune nu.
Spune.

Spune-ne cuvinte sfinte în perne.
Ia-mă pe mine fetița de doisprezece ani care țopăie
în poala ta înecată.
Șoptește ca o floare sălbatică.
Mănâncă-mă. Mănâncă-mă toată ca pe budincă.
Ia-mă înăuntru.
Ia-mă.
Ia.

Fă-mi un raport despre condiția sufletului meu.
Dă-mi o declarație completă pentru acțiunile mele.
Dă-mi o pâlnie de crin și lasă-mă să ascult.
Pune-mă în hamuri și adu mulțimea să viziteze prin mine.
Numerotează-mi păcatele pe lista de cumpărături și lasă-mă să cumpăr.
Te-am făcut să înnebunești?
Ți-am mărit volumul la cască și am lăsat sirena să conducă prin tine?
Am deschis ușa pentru psihiatrul mustăcios
care te-a tras afară ca pe o caleașcă aurită?
Te-am făcut să înnebunești?
Din mormânt, scrie-mi, Anna!
Nu mai ești decât scrum și totuși
ia stiloul Parker Pen pe care ți l-am dat.
Scrie-mi.
Scrie.

a2

You, Doctor Martin

Tu, Doctor Martin, mergi
din dejun în nebunie. August târziu,
mă grăbesc prin tunelul antiseptic
unde morții în mișcare încă vorbesc
despre a-și împinge oasele împotriva forței
leacului. Și eu sunt regina acestui hotel de vară
sau albina râzând pe o tulpină

a morții. Stăm în șiruri
rupte și așteptăm în timp ce ei descuie
ușile și suntem numărați în fața porților înghețate
ale cinei. Parola e rostită
și ne mutăm la sos în halatele noastre
de zâmbete. Mestecăm în rânduri, farfuriile noastre
zgârie cu scâncet de cretă

la școală. N-avem cuțite
să-ți tăiem gâtul. Fac
mocasini toată dimineața. La început mâinile mele
erau tot goale, dezvelite pentru viețile
la care obișnuiau să lucreze. Acum învăț să le iau
înapoi, fiecare deget furios care cere
să repar ceea ce altul va rupe

mâine. Desigur, te iubesc;
te apleci deasupra cerului de plastic,
dumnezeul grămezii noastre, prințul tuturor vulpilor.
Coroanele dinților sunt sparte
Jack le purta.
Al tău al treilea ochi
se mișcă printre noi și luminează cutiile separate
unde dormim și plângem.

Ce copii mari suntem
aici. Peste tot cresc mai înaltă
în cel mai bun salon. Oamenii sunt treaba ta,
suni la spitalul de nebuni, un ochi de
oracol în cuibul nostru. Afară pe hol
interfonul te anunță. Te răsucești în tragerea
copiilor-vulpi care cad

ca potopul de viață în îngheț.
Și suntem magia vorbind cu ea însăși
zgomotoasă și singură. Eu sunt regina tuturor păcatelor mele
uitate. Sunt încă pierdută?
Odată am fost frumoasă. Acum sunt eu însămi,
număr acest rând și acel rând de mocasini
așteptând tăcută în raft.

Poet Anne Sexton lying on stone patio. (Photo by Ian Cook//Time Life Pictures/Getty Images)

Poet Anne Sexton lying on stone patio. (Photo by Ian Cook//Time Life Pictures/Getty Images)

For My Lover, Returning To His Wife

Pentru Amantul Meu, Care Se Întoarce La Soție
Ea e toată acolo.
A fost topită cu grijă pentru tine
și croită din copilăria ta,
tăiată din suta ta de studenți preferați.

Ea a fost mereu acolo, dragul meu.
Ea este, de fapt, desăvârșită.
Artificii în miezul plictisitor de februarie
și la fel de reală ca o tigaie de fontă.

Să fim serioși, am fost un moment trecător.
Un lux. O navă roșu-aprins ușoară în port.
Părul meu ridicându-se ca fumul din geamul mașinii.
Scoici Little Neck în afara sezonului.

Ea e mai mult de atât. Ea e ce trebuie să ai,
ți-a crescut practica tropicala ta creștere.
Acesta nu este un experiment. Ea este armonie.
Ea are grijă de vâsle și cârligele pentru barca cea mică,

a pus flori sălbatice în fereastră la micul dejun,
a stat lângă roata olarului la miezul zilei,
a împins afară trei copii sub lună,
trei heruvimi desenați de Michelangelo,

a făcut asta cu picioarele desfăcute
în teribilele luni din capelă.
Dacă ridici privirea, copiii sunt acolo
baloane delicate care se odihnesc pe tavan.

Tot ea l-a cărat pe fiecare de-a lungul coridorului
după cină, capetele lor îndoite în intimitate,
două picioare care protestează, de la o persoană la alta
chipul ei curățat cu un cântec și micul lor somn.

Îți înapoiez inima.
Îți dau voie –

pentru focul din ea, zvâcnind
furios în țărână, pentru cățeaua din ea
și îngroparea rănii ei –
pentru îngroparea rănii ei mici de vie –

pentru flacăra care-i pâlpâie palid sub coaste,
pentru marinarul beat care așteaptă în pulsul ei stâng,
pentru genunchiul mamei, pentru ciorapi,
pentru elasticul jartierei, pentru chemare –

curioasa chemare
când vei săpa în brațe și sâni
și te vei agăța de panglica portocalie din părul ei
și vei răspunde chemării, curioasa chemare.

Ea este atât de goală și singulară.
Ea este suma ta și a visului tău.
Urcă-te pe ea ca pe-un monument, pas cu pas.
Ea e solidă.

Cât despre mine, sunt o acuarelă.
Mă curăț.

hqdefaultWanting To Die

A vrea să mori

De vreme ce întrebi, majoritatea zilelor nu-mi pot aminti.
Merg în hainele mele, neafectată de călătorie.
Atunci cea mai imposibilă poftă revine.

Chiar și așa nu am nimic împotriva vieții.
Cunosc bine lamele de iarbă despre care-mi spui,
mobila pe care ai așezat-o în soare.

Dar sinuciderile au un limbaj special.
Ca și tâmplarii ele vor să știe cu ce unelte.
Nu întreabă niciodată de ce să construiască.

De două ori m-am declarat atât de simplu,
am posedat dușmanul, mâncat dușmanul,
i-am învățat meșteșugul, magia.

Așa, greoaie și îngândurată
mai caldă decât uleiul sau apa,
M-am odihnit salivând la gura măștii.

Nu îmi gândesc corpul la fiecare înțepătură.
Cornea și chiar urina rămasă au dispărut.
Sinuciderile deja au trădat trupul.

Născute moarte, nu mor mereu,
ci strălucitoare, nu pot uita un drog atât de dulce
încât până și copiii l-ar privi zâmbind.

Să zdrobești atâta viață sub limbă! –
acest lucru, de unul singur, devine o pasiune.
Moartea este un os trist; tu ai zice învinețit,

și totuși mă așteaptă an după an,
să repar delicat o rană veche,
să-mi golesc răsuflarea din închisoarea ei rea.

Echilibrate acolo, uneori sinuciderile se întâlnesc,
urlând violent în fața fructului o lună umflată de entuziasm,
părăsind pâinea pe care-au confundat-o cu un sărut,

lăsând pagina unei cărți neglijent deschisă,
ceva nespus, telefonul scos din furcă
și dragostea orice a fost, o infecție.

liveHer Kind

(Cred că acest poem e imposibil de tradus în română, nu-mi place cum l-am tradus eu. E imposibil să găsești un echivalent în română pentru sintagma Her Kind care să meargă bine cu restul poemului. Dar, în fine, mai jos ce-am reușit eu să fac. Se spune că la una din primele lecturi publice ale lui Anne Sexton a început cu acest poem și le-a zis oamenilor că ăsta este un poem care vorbește despre ce fel de om e ea, a zis că celor cărora nu le convine să se simtă liberi să se care. Nu s-a cărat nimeni.)

Ca Ea
Am ieșit, o vrăjitoare posedată,
vânez aerul negru, mai curajoasă noaptea;
visând răul, mi-am făcut rondul
deasupra caselor simple, lumină lângă lumină:
obiect singuratic, cu doisprezece degete, afară din minte.
O asemenea femeie nu e chiar femeie.
Am fost ca ea.

Am găsit peșterile calde în pădure,
le-am umplut cu tigăi, sculpturi, rafturi,
dulapuri, mătase, nenumărate bunuri;
am pregătit cina pentru viermi și elfi:
plângăcioasă, rearanjam pe cei care ieșeau din rânduri.
O astfel de femeie e neînțeleasă.
Am fost ca ea.

Am călătorit în căruța ta, șoferule,
am spus la revedere cu brațele goale satelor întrecute,
am învățat ultimele drumuri luminoase, supraviețuitor
unde flăcările tale încă îmi mușcă șoldul
și coastele îmi crapă unde roțile tale își iau zborul.
Unei asemenea femei nu îi e rușine să moară.
Eu am fost ca ea.

Anne-Sexton-Thumb

Anne-Sexton-1