Philip Roth / Pastorala Americană

Posted on November 5, 2015 by

0


marcelPhoto: (c) Marcel Dzama, ”Heads

Un citat din Pastorala Americană a lui Philip Roth (Polirom, 2014) şi o bucată superbă de proză:

Suedezul dădu din cap, se uită la mine de parcă ar fi înţeles sensul profund al spuselor mele aşa cum nu îl mai înţelesese nimeni până atunci nici o altă fiinţă umană şi, din cauza acelei priviri scrutătoare, despre care puteam să jur că nu vedea nimic, a acelei dăruiri care nu dădea nimic şi nu trăda nimic, n-aveam nici cea mai vagă idee pe unde îi umblă gândurile sau dacă există măcar vreun gând. Când, pentru o clipă, am încetat să vorbesc, mi-am dat seama că vorbele mele, în loc să pătrundă în hăţişul conştiinţei interlocutorului meu, nu se legau de nimic în creierul său, ci pur şi simplu intrau acolo şi dispăreau. (…)
Te lupţi cu propria superficialitate, cu propria-ţi neseriozitate, şi încerci să te apropii de oameni fără să ai aşteptări nerealiste, fără să fii împovărat de prejudecăţi, de speranţă sau de aroganţă, încerci să laşi garda cât se poate de jos, să laşi deoparte tunul, mitralierele şi blindajul de oţel gros de două palme, te apropii de ei paşnic, vii tiptil pe propriile tale degete, în loc să brăzdezi pământul cu şenilele tancului, îi abordezi cu o minte deschisă, ca de la egal la egal, ca de la om la om, cum se spune – şi totuşi nu încetezi niciodată să te înşeli împotriva lor. E ca şi cum ai avea creierul unui tanc. Te înşeli în privinţa lor înainte să-i cunoşti, în timp ce abia aştepţi întâlnirea ce va urma. Te înşeli în privinţa lor când eşti cu ei. Şi apoi te duci acasă, îi povesteşti altcuiva despre întâlnire şi iar te înşeli cu totul în privinţa lor. Având în vedere că acelaşi lucru li se întâmplă, probabil, şi lor în ceea ce te priveşte, toată povestea e de fapt o iluzie copleşitoare, golită de orice soi de percepţie, o farsă uimitoare a percepţiei greşite. Şi totuşi ce putem face cu problema asta teribil de importantă a celorlalţi, ce se goleşte de semnificaţia pe care credem noi că o are şi îşi însuşeşte, în schimb, o semnificaţie grotescă? Oare să fim cu toţii atât de prost dotaţi, de nu suntem în stare să ne pricepem unii altora raţionamentele interioare şi ţelurile invizibile? Ar trebui oare ca toţi oamenii să se încuie în dosul uşilor şi să stea închişi într-o celulă izolată fonic, cum fac scriitorii singuratici, închipuind acolo oameni din cuvinte şi apoi susţinând că acei oameni din cuvinte sunt mai aproape de adevăr decât oamenii adevăraţi, cei pe care ignoranţa noastră îi deformează zi de zi? Rămâne însă faptul că, până la urmă, în viaţă nu e atât de important să-i înţelegi pe oameni. Viaţa înseamnă să te înşeli asupra lor, să te înşeli şi iar să te înşeli şi apoi, după ce chibzuieşti mai bine, să te înşeli din nou. Aşa ne dăm seama că suntem în viaţă: când ne înşelăm. (p.56-57)

……………

Asta pentru că mi-am amintit recent de faptul că acest blog a apărut pentru a fi un loc unde pun citate din cărţile pe care vreau să le arăt şi altora, un loc al entuziasmului (uneori stupid). Dar şi pentru că mă tot întreb dacă e vreo crimă să îţi pese mai mult de cărţi decât de realitate. Şi fiindcă mi-am amintit de Anne Sexton care scria pe undeva: ”To show I care about the world, the war, and all that contemporary crap…” – şi continua spunând că nimic nu contează pentru ea la fel de mult ca good writing.