Thomas Mann & Hajdu Tamás: Muntele Vrăjit

Posted on January 20, 2016 by

0


h1

Photography: (c) Hajdu Tamás

Muntele Vrăjit al lui Thomas Mann – o carte despre izolare şi timp, atunci când îşi pierd sensul. Deşi romanul se pierde şi el în idei labirintice care astăzi în proză sunt, sau pot părea, uşor deplasate, dacă la jumătatea cărţii te uiţi în urmă vezi cu uimire ce s-a construit – un mecanism solid, imens, de ironie fină şi grotesc, un arsenal de personaje diverse care aproape amintesc de estetica excesului baroc.

Există o seriozitate ba macabră sau sentimentală, ba melancolică şi tristă, oricum, o sobrietate de a construi şi privi romanul pe care, la scriitorii contemporani nu o mai regăsesc decât parţial. Nu ţine atât de mult de tehnică, ci de modul în care este abordat romanul ca idee şi construcţie. În Muntele Vrăjit, sanatoriul afectează oamenii în sensul că îi face să îşi exagereze toate tendinţele latente, nemanifestate. Demonul este spaţiul, iar dispariţia timpului e doar un factor colateral. Totuşi, nu ştiu să mai existe vreun roman (non-SF) care să analizeze comportamentul omului în lipsa timpului. Omul din Muntele Vrăjit este suspendat şi abandonat de sine ‚‚acolo sus’’, efectele acestul fapt asupra persoanelor fiind diverse şi potrivite cu personalităţile fiecăruia. Apare tot ca efect şi separarea completă de ‚‚lumea de la şes’’, ‚‚viaţa la orizontală’’ e mai mult decât un veşnic repaus, e un fel de monstru care înghite tot ceea ce poate însemna voinţă, adică orice îl poate face pe aşa-zisul bolnav să se ‚‚ridice şi să umble’’. Vindecarea trupului devine o glumă care declanşează boala iremediabilă a spiritului.

Iată câteva citate întrerupte de fotografia lui Hajdu Tamás (n. 1976), care este un medic veterinar din Baia Mare şi un fotograf incredibil. Îl urmăresc de multă vreme şi mereu sunt uimită de simplitatea imaginilor lui superbe. Construieşte scene (pe care de fapt le găseşte) care te cam afectează tocmai din cauza acelei simplităţi elegante, uneori amuzantă alteori cu profilul provincial care ne e familiar nouă, românilor, mai mult sau mai puţin obişnuiţi să luăm haosul obiectelor din jur ca pe ceva la care de obicei evităm să privim. Realitatea are şi perle, le puteţi vedea în fotografia lui lui Hajdu Tamás.

“Ce se întâmplă cu omul când se descompune?”

th

‚‚- Doamne, zise el, sunt atât de liberi… Vreau să spun că sunt tineri, pentru ei timpul nu are importanţă şi atunci mor şi ei cum pot. Nu văd de ce-ar trebui ca moartea să le sape asprime pe chip. Mă gândesc câteodată că a fi bolnav şi a muri nu sunt lucruri grave în sine, ci mai degrabă un fel de superficialitate, căci seriozitatea, oricum ar fi, n-o întâlneşti decât acolo, în viaţa din vale. Cred că vei înţelege toate astea abia după ce vei sta mai multă vreme, aici, sus.’’ (Joachim, p.66)

h2

‚‚- Zilele trecute mă gândeam: este totuşi o nerozie din partea tuturor acestor femei să aibă o asemenea spaimă de moarte şi de tot ce se leagă de ea, încât trebuie să le ascunzi totul şi să dai muribundului sfânta împărtăşanie când ele nu sunt de faţă. Nu, e ruşinos şi stupid. Ţie nu-ţi place să vezi un sicriu? Din când în când mă uit la câte unul cu plăcere. Un sicriu, fie el chiar gol, mie mi se pare o mobilă destul de frumoasă, dar când înăuntru se află cineva, mi se înfăţişează ca pe un lucru absolut solemn. Înmormântările au ceva înălţător, şi adesea mi-am spus că, pentru a te reculege, ar trebui să te duci la o înmormântare, nu la biserică. Oamenii poartă stofe frumoase, negre, îşi scot pălăriile, păstrează o ţinută cuviincioasă şi plină de reculegere, şi nimeni nu îndrăzneşte să facă glume proaste, cum se întâmplă de obicei în viaţă. Îmi plac foarte mult oamenii când, în sfârşit, îi văd cucernici.’’ (Hans Castorp, p. 132)

h5

‚‚De altfel visătoarele consideraţii i-au fost întrerupte chiar în acel punct, mai cu seamă prin faptul că atenţia i se îndreptă din nou către doctorul Krokowski care ridicase glasul într-un mod surprinzător. Într-adevăr, stătea acolo, în picioare, cu braţele în lături şi chipul înclinat într-o parte, îndărătul măsuţei, şi cu toată redingota lui, aproape semăna cu Domnul nostru Iisus Hristos pe cruce! Încheindu-şi conferinţa, doctorul Krokowski părea că face o propagandă intensă în favoarea disecţiei sufleteşti şi că invita, cu braţele larg deschise, ca toată asistenţa să vină la el. Veniţi la mine, spunea el fără cuvinte, voi toţi care sunteţi năpăstuiţi şi plini de suferinţe.’’ (p.155)

h3

‚‚La prânz, ţi se aduce supa, aşa cum ţi-a fost adusă şi ieri, şi aşa cum îţi va fi adusă şi mâine. Dar în aceeaşi clipă te adie un fel de boare – nu ştii nici cum, nici de unde; căci în vreme ce vezi că ţi se aduce supa, formele timpului se destramă, iar ceea ce ţi se dezvăluie ca adevărata formă a existenţei este un prezent încremenit în care ţi se aduce eterna supă. (……………………………………….) Cum stau întins aici şi privesc lucrurile retrospectiv, mi se pare că realitatea este cam grosolană. ’’

h4

Fotografie: (c) Hajdu Tamás

Citate: Thomas Mann, Muntele Vrăjit (RAO, 1994, traducere de Petru Manoliu)