Herberto Hélder / ,,Dacă aş vrea, aş înnebuni.” (traducere)

Posted on January 30, 2016 by

0


graceorjail.JPG

Foto: Me, myself & I.

Acesta este un poem scris de Herberto Hélder (1930-2015), poet portughez, pe care l-am găsit pe bunul Periodico de Poesia, l-am citit şi l-am tradus imediat fiindcă mi-a plăcut la nebunie. Se pare că acest poet este cam greu de clasificat, nu prea îi plăcea să dea interviuri, iar în 1994 a refuzat premiul Fernando Pessoa, unul dintre cele mai importante premii literare ale ţării sale. Wiki spune că a cochetat cu suprarealismul, poezia experimentală, iar unii îl numesc poet orfic sau vizionar. Este unul dintre cei mai importanţi poeţi portughezi contemporani însă nu este încă studiat datorită personalității sale pe care unii o numesc obscură şi misterioasă, cam la fel ca poezia lui. Toate astea mă fac să îl iubesc definitiv, ceea ce vă doresc şi vouă. Eu l-am tradus după versiunea în spaniolă a traducătoarei Blanca Luz Pulido, pe care o puteţi citi aici.

Stil

de Herberto Hélder
– Dacă aş vrea, aş înnebuni. Ştiu multe poveşti teribile. Am văzut multe lucruri, mi s-au povestit multe cazuri extraordinare, chiar şi eu… În sfârşit, uneori nici nu mai pot controla prea bine toate astea. De ce, ştiţi dumneavoastră?, mă trezesc la patru dimineaţa într-o cameră goală, aprinzând o ţigară… Vă daţi seama? Mica lumină a chibritului măreşte dintr-o dată greutatea umbrelor, cămaşa căzută pe scaun capătă un volum imposibil, viaţa noastră… vedeţi dumneavoastră?… viaţa noastră, viaţa toată, este acolo la fel ca… ca un eveniment excesiv… Trebuie să faci ordine foarte repede. Din fericire, există stilul. Nu ştiţi ce este acesta? Să vedem: stilul este un mod subtil de a transfera confuzia şi violenţa vieţii în planul mental al unei unităţi de semnificaţie. E clar? Nu? Bine, de fapt nu suportăm dezordinea uimitoare a vieţii. Iar atunci o luăm, o reducem la două sau trei teme pe care ni le sugerează. Apoi, printr-o operaţie intelectuală, spunem că acele teme sunt cuprinse în tema comună, să zicem, de Viaţă şi de Moarte. Înţelegeţi? Una dintre acele abstracţii care folosesc la orice. Ţigara se consumă, nu-i aşa?, şi calmul se întoarce. Dar vă imaginaţi că asta continuă la fel în fiecare noapte, timp de săptămâni sau luni sau ani?

O dată am fost la doctor.

– Doctore, sunt nebun – i-am zis. Trebuie să fiu nebun.
– Aveţi nebuni în familie? – a întrebat doctorul. Alcoolici, sifilitici?
– Sigur că da. Dintre cei mai răi. Nebuni, alcoolici, sifilitici, mistici, prostituate, homosexuali. Sunt nebun?
Doctorul avea simţul umorului şi mi-a prescris barbiturice.
– Nu am nevoie de medicamente – i-am spus. Ştiu poveşti groaznice despre viaţă. La ce îmi folosesc barbituricele?

Adevărul e că nu îmi găsisem stilul încă. Dar ascultă, prietene: cunosc povestea unui om bătrân. Cunosc şi povestea unui om tânăr. Cea a bătrânului e mai bună, fiindcă era foarte bătrân, şi la ce se mai putea aştepta? Însă, ascultaţi, fiţi atent. Acel om foarte bătrân nu se resemna niciodată să se lipsească de iubire. Iubea florile. În mijlocul singurătăţii lui avea vaze cu orhidee.

Aşa e lumea, ce vreţi? E obligatoriu să găseşti un stil. Ar fi fost bine să se pună pe stradă pancarte mari, să avem anunţuri la televizor şi la cinema. Căutaţi-vă stilul, dacă nu vreţi să se ducă totul dracului. Eu mi-am găsit stilul studiind matematica şi ascultând ceva muzică: pe Johann Sebastian Bach. Cunoaşteţi Concertul Brandenburg nr. 5? Cu siguranţă vă amintiţi de lucrul acela atât de simplu, atât de armonios şi definitiv care este un sistem de trei ecuaţii şi trei necunoscute. Primar, elementar. Am rezolvat mii de ecuaţii. Apoi ascultam Bach. Am căpătat un stil. Îl pun în aplicare noaptea, când mă trezesc la patru dimineaţa. E simplu: când mă trezesc îngrozit, văzând cum marile umbre de neînţeles se ridică în mijlocul camerei, când o mică lumină apare din buricele degetelor, şi toată imensa melancolie a lumii pare să crească din sânge cu vocea ei obscură… Încep să-mi practic stilul. E un exerciţiu admirabil. Câteodată aplic metoda golirii cuvintelor. Ştiţi cum e? Iau un cuvânt fundamental. Cuvinte fundamentale, curios… Iau un cuvânt fundamental: Dragoste, Boală, Moarte, Schimbare. Îl spun în şoaptă de douăzeci de ori. Nu mai înseamnă nimic. Este o formă de a obţine un stil. Vedeţi, ăsta e un truc:

Copiii înnebunesc de poezie.
Auzi pentru un moment cum rămân captivi
în înaltul acelui ţipăt, cum eternitatea îi primeşte
când ţipă şi ţipă.
(…)
– Şi nu suntem altceva decât Poemul unde copiii
se îndepărtează înnebunitor.

Este fragmentul unui poem. Vă place poezia? Vă e frică de poezie?
Aveţi bucuria demonică a poeziei?

Păi vedeţi: este tot un stil. Poetul nu moare de moarte de poezie. Este stilul.

Ascultaţi cum acei copii enormi ţipă şi urlă, intrând în eternitate? Vedeţi: suntem Poemul unde ei se îndepărtează. Cum? Înnebunitor. Cine ar putea suporta acele ţipete magnifice? Dar poetul le transformă în stil.

Ascultaţi, fiţi un pic mai sincer. Cel puţin fiţi mai inteligent. E evident că nu sunt nebun. Eu nu. Sunt copiii care înnebunesc, şi asta pentru că nu au un stil.

Ştiţi despre ce am vorbit? Despre viaţă? Despre felul în care se poate scăpa de ea? Foarte bine, nu sunteţi prost, dar nici foarte inteligent. Vă cunosc. Îi cunosc pe cei de felul dumneavoastră. Poate că eu însumi am fost aşa. Practicaţi artele cu mare grijă: nu poezia, ci poeziile. Vă cultivaţi, evident. Probabil, în acelaşi timp, posedaţi un stil cu prea multă forţă. Dar ascultaţi bine: nebunia, întunecata şi minunata nebunie… În sfârşit, n-ar fi mai nobilă, să zicem, mai apropiată de marele secret al umanităţii noastre?

Poate dumneavoastră sunteţi mai inteligent decât mine.

Text luat din Os passos em volta, Assírio & Alvim, Lisboa, 1997, a cărui variantă în spaniolă o găsiţi aici.