Toamna patriarhului / Gabriel García Márquez

Posted on May 5, 2016 by

0


 

 

 

5799883995_ce73fc5e16_b

Foto: Sally Mann

Toamna Patriarhului – o ţesătură cu timpul în spirală unde firele narative au mereu altă nuanţă iar uneori ţi se pare că recunoşti tipare, care de fapt sunt voci anonime dar parţial individualizate într-un imens cor de martori. Roman despre stadiile unei dictaturi interioare a cărei morală este aceea că dictatura e în afara vieţii şi a timpului, dictatura este timpul eternităţii, timpul stă pe loc, un spaţiu vast însă închis. Dictatorul – singura figură mitologică pe care a putut-o crea America Latină, conform spuselor lui Márquez – e o specie diferită, un umanoid fără destin sau iubire, cu o viaţă şi o realitate în afara realităţii, el este povestit parcă prin vocile tuturor membrilor poporului care l-a plăsmuit, un veritabil cor dintr-o tragedie grecească updatată, unde punctul culminant e o mlaştină perpetuă. Sunt toţi acolo, mereu au fost de faţă la ceea ce propria lor creaţie a reuşit să clădească şi să distrugă, iar apoi să repete acest ciclu prin ei. În acest sens ,,domnul general’’ este o ficţiune colectivă, o psihoză în grup, pentru care, în roman, toţi trebuie să îşi asume într-un anume grad responsabilitatea.

Printre decoruri mereu surprinzătoare, personaje reduse strident la cruzime, crime, vaci şi întâmplări sau pseudo-dialoguri (mai mult un monolog al unui singur personaj uriaş care colcăie de conştiinţe care îl construiesc în timp ce-l devorează, pe el, romanul, dar şi pe el, personajul principal) care, unui român îi vor aminti cu siguranţă şi în mod ciudat de un Caragiale în cârciumi cu palmieri putrezi şi un Ceauşescu plus viaţă interioară, în acest cadru, deci, stilul este singurul supravieţuitor al cărţii, singurul ,,stăpân al universului’’. Toate etapele vieţii umane devin burleşti şi macabre, trăite de dictator, care nu este om, ci conducătorul condus de mecanismele pe care propria putere le lansează într-o lume destinată să supravieţuiască mereu, viaţa adevărată fiind de partea ei. În acest context, în roman, stilul este echivalentul simbolic al vieţii. Iar maniera narativă este cu siguranţă magistral gândită şi construită.

Luciditatea Patriarhului este anihilată de propriul mit. Mitul are puterea de a anihila mai ales realitatea vieţii cotidiene a Conducătorului, aşa cum puterea îi atacă şi îi chinuie monstruos trupul. De la început şi până la sfârşit avem descrierea amănunţită a fiecărui colţ de conştienţă, subconştienţă şi inconştienţă a unui simulacru uman ce conduce o lume a entropiei. Aceasta este un principiu căruia Generalul trebuie să-i înţeleagă, pare-se, toate proprietăţile, astfel încât o eliberează (entropia) în lume, crezând că aşa arată puterea – o căldură sângeroasă care decapitează şi descompune chiar înainte ca el să se fi gândit să dea ordinul ca acestea să se întâmple.

Apare şi ideea că Puterea are nevoie doar de primele imbolduri, apoi, la fel ca o boală sau ca rostogolirea bolovanului imens al datoriilor, continuă de la sine, pe cale ierarhică, totul pentru ca acele prime imbolduri să evolueze cât mai diform şi mai extins. Regulile lumii reale sunt înghiţite odată cu tot felul de mici personaje episodice, cadavre încă dinainte de a fi murit. Regulile sunt atacate fie de putere, grandomanie, cruzime, invidie, crimă, milă, vulgaritate, demenţă, sexualitate, senilitate, sau chiar pur idiotism – cum e cazul mamei Patriarhului.

Dacă totul trebuie să pară că i se datorează LUI, atunci totul poate părea că se modifică până când ficţiunea şi realitatea se amestecă brutal. Moartea LUI, mereu amânată, pare singura care poate readuce ordinea, separarea vindecătoare; nu moartea populaţiei deja pe jumătate decimată (de mecanisme care, simbolic ar putea reprezenta încercări de a restabili, disperat, ceva…), ci moartea celui care a provocat naşterea acestei lumi aberante. G.G.M. spunea că acest roman are şi părţi autobiografice – oare moartea generalului (echivalentă, probabil, cu moartea autorului) este cea care înseamnă sfârşitul entropiei şi începutul realului? Oare scriitorul este cel ilustrat în rolul principal, conducând o dictatură care îl face să putrezească din interior?

 

Citate:

 

,,…şi atunci perdelele au fost date la o parte şi intră strălucitul general de divizie Rodrigo de Aguilar pe o tipsie de argint aşezat cât era de lung peste o garnitură de conopidă şi foi de dafin, dres cu mirodenii, rumenit la cuptor, împodobit cu uniforma de mare gală cu cinci migdale de aur şi epoleţii cu ciucuri pentru curaj fără margini pe mânecă, până la jumătatea braţului, cu paisprezece livre de medalii pe piept şi o rămurică de pătrunjel în gură, tocmai bun să fie servit la banchetul camarazilor de măcelarii oficiali, sub privirea plină de oroare a invitaţilor prefăcuţi în stană de piatră, care asistau cu sufletul la gură la ceremonia aleasă a tăierii în bucăţi şi împărţirii, şi când în fiecare farfurie se afla o porţie egală de ministru al apărării umplut cu alune şi ierburi aromate el dădu ordinul de începere, poftă bună, domnilor.’’(p.133-134)

 

,,…în maximum patruzeci şi opt de ore să-l găsiţi viu şi să mi-l aduceţi şi dacă-l găsiţi mort mi-l aduceţi viu, şi dacă nu-l găsiţi mi-l aduceţi, un ordin atât de limpede şi înfricoşător că înainte de a se împlini termenul prevăzut veniră să-i raporteze, domnule general, că fusese găsit în hăţişurile din prăpastie cu rănile vindecate de florile aurii de gălbenele, mai viu ca noi, domnule general…’’ (p. 162)

Toamna patriarhuluiGabriel García Márquez (RAO, 1996 – traducere excelentă de Tudora Şandru)