Aproape de inima vijelioasă a lumii / Clarice Lispector

Posted on December 2, 2016 by

0


i-write-to-save-someones-life-probably-my-own-quote-1Tocmai am terminat de citit ,,Aproape de inima vijelioasă a lumii’’ a lui Clarice Lispector şi vreau să scriu ceva despre ce am citit, pentru a reciti şi astfel să înţeleg mai bine ce cred că am înţeles, dubios? Dar cam aşa e… Să ne prefacem că suntem în mintea mea şi gândesc în timp ce scriu.

Joana este singurul personaj din carte care este complet lipsit de materialitate, de parcă s-ar fi încercat introducerea în viaţa reală a unui personaj care măcar la suprafaţă şi în faţa tuturor să funcţioneze ca un om, şi totuşi să fie pură ficţiune şi pură imaginaţie. Pe când toţi ceilalţi se schimbă, evoluează, trăiesc, ea pare doar gândire şi imaginaţie. Drama ei este cea a unui om care nu a avut niciodată senzaţia că e real, la fel ca ceilalţi. Întreaga carte pare, astfel, un joc pe două planuri: cum poate supravieţui imaginaţia pură într-o lume a fricii, dacă imaginaţia pură ar fi un om. Răspuns simplu: nu ar putea. Simptome: Joana e un om care ,,nu ştie ce să facă cu el însuşi’’, făcută doar din cuvinte, ea crede că realitatea este transformată de orice cuvânt rosteşte, dar ,,înăuntrul ei se simţea un animal perfect’’. Ideile ei se anihilează deseori, simte nevoia să construiască raţionamente care se neagă între ele, să unească contrariile – de unde şi obsesia pentru un TOT, cel puţin percepţia lui. Dar la ea nu este vorba despre percepţii, ci, aşa cum spune chiar ea, e făcută din senzaţii, un personaj care trăieşte doar la nivelul senzaţiilor, lipsit de orice fel de experienţă reală din cauza construcţiei sale care o facă să semene cu un imens centru receptor care nu doar receptează senzaţii pur subiective, dar le şi modifică aleatoriu şi le declară adevăruri generale de o secundă. Nicio concluzie a ei nu exprimă ceva cu adevărat, ea este îndrăgostită de procesul care o face să halucineze, halucinarea asupra senzaţiilor primite din exterior este singurul mod în care a trăit. Acest lucru o face un personaj printre oameni din carne şi oase. Pe când ceilalţi sunt ori tragici, ori comici, ea se identifică cu sunetele cele mai pure, ceva care nu se manifestă ,,doar există’’.

Joana simte că analizându-i pe oameni îi va distruge, de fapt îi introduce în realitatea ei ireală, unde doar ea poate trăi. Deşi de multe ori se apropie de înţelegerea profundă a vieţii, ea nu o poate înţelege niciodată în complexitatea ei fiindcă experienţa îi este negată din cauza singurului mod în care ştie să existe: în imaginaţie şi gândire. Ea doar crede că are o existenţă a corpului, de fapt are doar analiza senzaţiilor subiective, de aceea spune: ,,Şi a fost într-atât de mult corp încât a devenit spirit pur’’. La începutul cărţii o credem pe Joana singurul personaj bine creionat, dar odată ce şi celelalte două încep să se exprime înţelegem că interioritatea Joanei nu e credibilă. Soţul ei şi amanta lui sunt prezentaţi ca două fiinţe limitate din punctul ei de vedere, dar în viaţa reală ei ar fi persoane funcţionale, pe când Joana ar fi exact opusul, un simplu personaj. Cel mai bine ar putea fi definită astfel, într-un mod specific celui în care se exprimă ea: conştienţa absolută e inconştienţă pură. Amanta soţului ei este pentru ea ,,pur şi simplu materie primă’’, ceva ce ea urăşte fiindcă nu e în stare să devină, chiar ea spune: ,,Unde e forţa mea? În imprecizie, în imprecizie, în imprecizie. Şi, dând naştere, nu realităţii, ci doar vagului impuls spre înainte’’. Aici pare a fi miza cărţii: diferenţa dintre oamenii-materie şi ceilalţi, oamenii-vagi, ca sunetele, ,,imposibil de atins’’, ,,Şi-a trăit, viaţa avidă ca o fecioară; aşa va fi până în mormânt’’, ,,Vagă şi îndrăzneaţă’’, ,,Nu iubeşte şi nu este iubită’’. La sfârşitul romanului, soţul îi mărturiseşte că s-a căsătorit cu ea pentru că a văzut că ea are ceva special de care avea nevoie: ,,Există anumite prezenţe care permit transfigurarea’’, dar ea îi spune că nu a învăţat niciodată tot ce ştie. Cunoştinţele ei sunt pur subiective şi aleatorii, doar oamenilor-materie le este destinată înţelepciunea. Ultimul capitol pare o rugăciune continuă. Ce doreşte de la divinitate Joana? Să trăiască în continuare ca ceea ce a fost destinată să fie: ,,uşoară şi vagă ca ceea ce se simte şi nu se înţelege’’.

Concluzie? Mişto.

Carte: ,,Aproape de inima vijelioasă a lumii’’, Clarice Lispector (Editura Univers, 2014 – traducere de Dan Munteanu Colan)

Advertisements