OK. Infinite Jest, David Foster Wallace. I am reading it! Primele impresii/efecte: încep să vorbesc tot mai mult la mine-n cap cu mine în engleză in a very funny joke-ish way, încep să mă gândesc serios să mă las de fumat, urăsc că trebuie să fac şi ALTCEVA în afară de a citi Infinite Jest, îmi iau concediu ca să citesc Infinite Jest, senzaţia că pe cât de delicioasă e cartea asta, halucinant de complexă, bine construită, scrisă, gândită, pe cât de mult ador să o citesc, lectura ei seamănă din ce în ce mai mult cu un fel foarte special de auto-tortură. Cred că pe undeva cam asta e şi ideea: aşa cum în roman tenisul e prezentat drept o punere în abis a vieţii (da, ştiu, sună retard când o zici aşa, dar Wallace o spune perfect, deci nu-mi fac griji) – o luptă cu propriile limite pe care atunci când le depăşeşti distrugi singurul lucru care a făcut jocul posibil, elimini sinele, limitele fiind cele care ne animă să facem ceva, orice. Limitele noastre ne fac să fim noi. Astfel, singura speranţă ar fi cea de a continua să (te) joci, jocul însemnând de fapt frumuseţea de a te distruge. Cât de grozav poate fi că o simplă carte poate deveni o limită uriaşă, plus că un personaj aproape mistic, fiindcă nebun, spune tuturor că atunci când încerci să ridici o greutate mai mare decât greutatea corpului tău, vei fi surprins să vezi că acea greutate pe care o ridici de fapt te ridică ea pe tine. Mai mult, conform cărţii viaţa este depăşirea limitelor, dar depăşirea limitelor înseamnă dipariţia sinelui, deci moarte, donc viaţa e un soi de frumuseţe de a te apropia de moarte în modul cel mai individual şi mai minunat de care eşti în stare tu, persoană unică gen care eşti-eşti, parol. OK, această postare nu se doreşte a fi motivaţională, deşi cartea te scoate din sărite dar în mod ciudat te binedispune şi cumva echilibrează pe termen lung de tot. Cred că nu mai trebuie să spun că sunt complet absorbită, provoacă dependenţă, ceea ce e foarte ironic fiindcă e o carte despre obsesie şi dependenţă, asta ca să vă daţi seama de cât de mişto se potriveşte totul înăuntrul ei şi în afară. Unele mici teorii citite aici îmi dau uneori senzaţia vagă că tot-nu-înţeleg-deşi-nu-înţeleg-ce-nu-înţeleg. Bonus: ca să înţeleg o anumită chestiune a trebuit să fac o schemă, cum mai făceam doar la mate prin generală. Bonus 2: uneori dau de unele pasaje care sunt pur şi simplu minunate şi le citesc ca fascinata-idioata de vreo 10 ori, doar pentru că sunt perfecte – de aici şi termenul reamintit cu această ocazie precisă a lecturii cărţii: mindgasm. Pe bune. Ah, şi umorul negru! Pur şi simplu total pe gustul meu. Ar mai fi multe de zis, dar îmi adun gândurile pentru următoare postare când poate trec un pic peste entuziasmul ăsta senil.
Iată câteva citate pe care le iubesc. Apropo, sunt doar la pagina 317, I.J. are peste 1000. Deci voi mai enerva ceva vreme pe toată lumea cu fascinaţia pe această temă. Apropo 2, prima imagine, cea de sus, e fraza care începe romanul. No apăi hai, citate mai jos:
(PS: Madame Psychosis, te ador, când te sinucideai îţi tot repetam să nu o faci pentru că voiam să te mai citesc, bine că n-ai murit.)
Adunăm obsesii 
Posted on March 12, 2017 by ocdlit
0